Youth

Youth_2015_Movie PosterYouth/La giovinezza (2015) – cea mai senină melancolie

Ştiţi cum cred eu că arată iadul? Un Pământ locuit doar de americani, aşa arată, dar voi reveni la asta mai încolo. Într-o perioadă săracă în filme, după dezamăgitorul The Gift (2015), am reuşit să văd unul dintre filmele mult aşteptate de mine: Youth (2015). După succesul lui The Great Beauty (2013), am aşteptat cu mare nerăbdare următorul film al lui Paolo Sorrentino. A apărut parcă un teaser, apoi un trailer şi doar din maxim trei sau patru minute am fost „vrăjit”. Muzica, imaginea, atmosfera, personajele m-au atras instant şi luni de zile am căutat filmul. Normal, în aceste condiţii, pretenţiile mele erau destul de ridicate. Ce s-a întâmplat după ce l-am văzut? Să vedem.

Fred Ballinger (Michael Caine) şi Mick Boyle (Harvey Keitel) sunt doi prieteni vechi care îşi petrec o vacanţă la un hotel/spa luxos situat undeva la poalele Alpilor în Elveţia. Fred este un mare dirijor şi compozitor care şi-a încetat activitatea şi s-a pensionat. Mick este un regizor de film faimos care încă mai are chef de muncă. Împreună îşi petrec timpul vorbind despre trecut, amintiri, tinereţe, puterea memoriei şi iubirii demult apuse. Ca doi prieteni foarte buni, ei îşi spun „doar lucrurile bune”, în timp ce se împacă în linişte cu bătrâneţea şi efectele sale. În acest peisaj montan şi tăcut, vor mai apărea şi alte personaje, mai mult sau mai puţin importante, precum Lena (Rachel Weisz), fiica şi asistenta lui Fred, Jimmy Tree (Paul Dano), un actor de succes care se pregăteşte pentru următorul rol. Dar şi celebrităţi precum cântăreaţa pop Paloma Faith (se joacă pe sine) sau soprana Sumi Jo. Toate aceste apariţii ajută la crearea şi susţinerea unui ritm unic, de o melancolie dulce, în ceea ce este probabil cel mai tandru şi emoţionant film al lui Sorrentino.

Dacă vi se pare că nu vă daţi seama care este exact povestea, să ştiţi că este ceva normal. Youth nu are un fir narativ clar conturat. Ceea ce ne oferă Sorrentino aici este mai mult un fel de privire la o bucată din viaţa unor artişti. Şi, întâmplător sau nu, această bucată este una situată spre finalul vieţii celor doi. Un regizor relativ tânăr face un film bătrân (dacă ar fi să descriu una din impresiile pe care mi le-a lăsat filmul) şi îl face foarte bine. De la primul cadru, care începe cu o imagine care se roteşte pe cover-ul melodiei You’ve Got the Love al celor de la Florence + The Machine şi până la vocea fenomenală a lui Sumi Jo din final, regizorul face exact ceea ce ştie el mai bine, creează o operă de o mare frumuseţe. În toate filmele sale se observă această pronunţată atenţie pentru estetică. De la imagine şi muzică, până la personaje şi îmbrăcămintea acestora şi desigur, locul în care are loc acţiunea, toate par meticulos alese şi combinate. Pentru mine această grijă înseamnă film. Nu vreau să văd poveşti super mega realiste (vezi orice film din noul val românesc), nu vreau dialog autentic, nu vreau lipsa muzicii, nu este nevoie nici măcar de o poveste complicată sau de o acţiune bine gândită. Tot ce caut este această îmbinare desăvârşită între ceea ce văd şi ceea ce aud. Iar Sorrentino excelează la aceste capitole. Cred că doar în cazul colosalului regizor polonez Krzysztof Kieślowski am mai întâlnit atâta grijă şi bun gust în alegerea pieselor muzicale care însoţesc imaginile.

Youth

Însă, este nedrept să afirm doar atât, căci Sorrentino nu conturează doar un ambalaj impecabil, ci şi un conţinut de o profunzime sonoră. Puterea lirică a regizorului izbucneşte din replicile scrise aproape într-un mod calofil, dintr-un dialog fluid şi elegant, încărcat de metafore. Văzuţi într-un spaţiu închis, dar filmat în aşa fel încât se simte imens, Fred şi Mick contemplează şi analizează diferite aspecte ale vieţii. Atmosfera este una solemnă, în care surprinzător, regretele şi părerile de rău nu îşi au locul. Cei doi prieteni nu luptă împotriva vieţii, ci îşi acceptă condiţia şi parcă se joacă împreună cu timpul care le-a mai rămas de trăit și cu zilele pe care le mai au de petrecut împreună. Idei frumoase ţâşnesc sub forma metaforelor, idei despre iubire, viaţă, parentalitate şi timp. Priviţi doar cum amintirea unei demult apuse iubiri neîmplinite, o fată pe nume Gilda Black, continuă să-l bântuie pe Fred. Sau modul în care Mick le explică asistenţilor săi mai tineri, care îl ajută la scrierea scenariului, (Tom Lipinski, Chloe Pirrie, Alex Beckett, Nate Dern, Mark Gessner) trecerea timpului şi modificarea percepţiei noastre odată cu ea. Acesta o pune pe fata din echipă să privească normal printr-un binoclu un munte. Apoi întoarce binoclul invers şi îi spune să privească din nou. Imaginea mare, apropiată, este viitorul văzut când eşti tânăr. Iar cealaltă, mică şi îndepărtată, este trecutul văzut la bătrâneţe. Dar, poate favorita mea, este replica lui Fred după reproşurile pe care i le aduce fiica sa – „Aveai dreptate. Tot ce înţeleg este muzica.”- iar explicaţia de după, legată de experienţă, de faptul că muzica pur şi simplu este, poate fi uşor extinsă şi pentru acest film.

O altă idee frumos abordată este cea a legăturilor dintre tineri şi bătrâni. În special dintre copii şi părinţi. Fred nu poate să o înţeleagă pe Lena, dar la rândul ei, nici Lena nu îl înţelege pe Fred. Acuzaţiile ei sunt dure, iar tatăl său nu le poate respinge, pentru că unele dintre ele sunt adevărate, dar finalmente, gestul femeii este impulsiv şi puţin nedrept. Asta vom înţelege mai târziu, când Sorrentino alege să descopere lucrurile care nu se văd, acel efort imens care stă în spate undeva în umbră şi doar cei care îl depun ştiu de el. Vorbesc despre momentul în care Fred îşi vizitează soţia (Sonia Gessner). Melanie pare că se află într-o stare catatonică, nu mai este capabilă să vorbească și nici despre auz nu putem fi siguri. Şi totuşi, Fred are o ultimă confesiune în faţa ei, moment în care observăm acea nedreptate care i-a fost făcută de fiica sa. Copiii nu ştiu întotdeauna adevărul despre părinţii lor. Dar nu doar copiii, noi toţi, nu ştim şi nu vom putea şti niciodată sacrificiile pe care le fac cei din jurul nostru pentru noi. Sunt acele decizii, acele gesturi mute, ele există, dar noi fie vedem doar fragmente din ele, fie nimic. De aici vine o mare parte din tandreţea filmului. Youth îndemnă la mai multă răbdare și apreciere pentru cei din jurul nostru. Parcă spune, dar încet: „Gândeşte-te de două ori înainte să acuzi pe cineva. Mai ales dacă acel cineva este o persoană apropiată.”

Unii au numit filmul pretenţios, alţii o capodoperă. Unii au fost încântaţi de imagine, alţii de muzică. Dar poate nu aşa trebuie să privim filmul. Nu cu această dorinţă de a-l încadra şi categoriza, de-al ciopârţi pentru a încăpea în concepţiile noastre. Acum, după ce l-am văzut, aş spune că este asemenea unei simfonii, poate compusă de Fred, sau de Sorrentino şi echipa sa, sau poate de altcineva. Până la urmă nu asta contează, ci faptul că pur şi simplu este. Iar în ciuda caracterului său intelectual, de unde şi reproşul pretenţiozităţii, el ar trebui să fie mai mult simţit, iar astfel înţeles prin emoţie şi nu raţiune.

*Până să apară în cinematografe, filmul Youth poate fi vizionat pe http://filme-online-hd.com/

youth2

Nu cred că mai are rost să vorbesc despre imagine. Pur şi simplu combinaţia dintre directorul de imagine Luca Bigazzi şi Sorrentio este o reţetă care anunţă ceva de calitate. În schimb, câteva cuvinte referitoare la actori, sunt necesare. Vă daţi seama că având nume precum Michael Cane, Harvey Keitel, Jane Fonda sau Paul Dano, şansele ca interpretările să fie la superlativ sunt foarte mari. Mă voi axa şi aici pe cei doi bătrâni, fiindcă la ei există ceva mai interesant. Interpretarea lui Cane evocă acea melancolie dulce pe care am menţionat-o mai devreme. Tonul vocii, cuvintele folosite, gândurile transmise, toate îl înconjoară pe Fred într-o aură de o fragilitate rafinată. În schimb personajul lui Keitel este jucat într-o manieră mai americană. Mick este puţin mai agitat, mai dispus să îşi arate emoţiile şi să acţioneze conform lor, iar asta se vede în comportamentul său şi în replicile mai bădărane care contrastează uneori cu cele ale lui Cane. Totuşi, nu trebuie să uităm că el este şi cel care spune, cu amărăciune şi durere în glas, că „toţi suntem doar figuranți”. Niște figuranți ai celui mai lung film, care se desfăşoară pe cel mai mare platou. Care este acesta? Nu putem ştii, poate viaţa, dar nu văzută individual ci la nivel global, la felul în care lumea continuă să existe şi va continua să existe şi fără noi.

Unii au criticat prietenia dintre cei doi spunând că nu este plauzibilă, că nu există compatibilitate între ei. Eu zic că tocmai asta este ceea ce o face plauzibilă şi autentică. Nu ştim cum s-au întâlnit, dar au făcut-o, şi cumva au rămas împreună mai mult de şaizeci de ani. Ce dovadă mai clară a unei prietenii pure să găseşti decât această durabilitate a legăturii în ciuda oricăror diferenţe dintre două persoane? Prietenia dintre ei este puternică şi plăcută de privit, tocmai pentru că a rezistat timpului necruţător indiferent de situaţie.

Nu cred că recomandarea mea mai este o surpriză. Vedeţi-l, în cinema dacă aveţi răbdare (apare în 2016 pe 22 ianuarie), dacă nu acasă, doar vedeţi-l! Youth este dovada, cel puţin pentru mine, că filmul s-a născut în Europa şi asta se vede și se simte. De aici vine afirmația de la început, referitor la cum arată iadul pentru mine. Nu cred că filmul american poate egala acel ceva inexplicabil al artei europene. Este o sensibilitate, o profunzime a emoţiilor şi gândurilor, o tandreţe a mişcărilor şi privirilor, o linişte a imaginii pe care cei de acolo nu le au şi nu le vor avea vreodată.

NOTA : 10

Articol scris de Andrei Geornoiu – https://andrewgfilms.wordpress.com/

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.0/10 (1 vote cast)
Youth, 5.0 out of 10 based on 1 rating

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *