The Lobster

colin-farrell-in-the-lobsterThe Lobster (2015) : despre iubirea contemporană

În sfârșit am reușit să văd un film pe care, la fel ca multe altele, îl așteptam demult. Iubesc regizorii care vor să aducă ceva original, care nu se tem să încerce și ceva diferit, ceva mai riscant. Uneori îi apreciez chiar dacă filmul lor nu este unul tocmai bun. Fiindcă acea idee, scânteia de original, este cea care contează pentru mine. The Lobster (2015) al lui Yorgos Lanthimos m-a prins de la primele cuvinte pe care le-am citit despre poveste. Atât de mult m-a atras ideea, încât m-aș fi uitat la film, indiferent dacă era primit bine sau nu. Dar poate mai sunt printre voi câțiva care nu știu multe despre acest film, deci să încep.

Într-un viitor apropiat sau îndepărtat, eu nu pot să spun exact cum e mai corect, oamenii singuri (în sensul de relație romantică) sunt capturați prin lege și trimiși la un hotel dubios. Acolo, în patruzeci și cinci de zile, trebuie să se cupleze cu cineva, altfel se vor transforma într-un animal la alegere. Aici este adus și personajul nostru principal, David (Colin Farrell), care își alege ca animal homarul pe motiv ca trăieşte o sută de ani și este mereu potent, la care mai adaugă și sângele albastru pe care îl asociază cu aristocrații. Se împrietenește cu un bărbat sâsâit (John C. Reilly) și cu altul șchiop (Ben Whishaw) și încearcă să supraviețuiască regulilor din hotel. Din când în când mai ies împreună cu ceilalți la o vânătoare de singuratici în pădurea de lângă hotel. Fiecare corp adus înseamnă o zi în pus. Regulile însă nu sunt tocmai pe placul lui David care hotărăște să scape și să fugă în pădure, unde problemele nu par să se fi terminat.

Primul lucru care te izbește cel mai tare la film este această idee. Oameni singuri, capturați, obligați prin lege să se cupleze, transformarea în animale, totul sună chiar foarte interesant. De aceea primul meu gând a fost: „Uite ceva original! Sună extrem de bine! Nu cred că am mai văzut ceva asemănător!”. Într-adevăr, am stat și m-am gândit dacă vreunul dintre filmele pe care le-am văzut aduce cu ceva din The Lobster, dar nu am găsit nimic și nici acum nu pot să găsesc ceva. Totuși, să nu vă imaginați că povestea rămâne doar la acest nivel superficial de surpriză și unicitate. Nu este doar o poveste originală, ci și una foarte bine spusă, care reușește să ne transmită și profunzimea din spatele imaginilor și situațiilor prezentate.

the-lobster

La un prim nivel, ceea ce vei remarca cel mai ușor este satira adusă ideii de cuplu și iubirii, așa cum sunt văzute ele în lumea contemporană. Viziunea lui Lanthimos este una mizantropică și pe alocuri sarcastică plină de faze de un comic cam dur, dar amuzant. Cel mai mult accentul cade pe ideea similarităților dintre persoanele care formează un cuplu și pe sacrificiile pe care cineva la face doar pentru a fi la fel ca celălalt, doar pentru a avea ceva în comun. Aici pot fi date mai multe exemple, cele mai grăitoare fiind relația dintre fata cu sângerări nazale (Jessica Barden) și băiatul șchiop și David cu femeia mioapă (Rachel Weisz) din pădure. Ca să înțelegeți mai exact, băiatul șchiop nu avea probleme cu sângele din nas, însă pentru a fi împreună cu partenera sa, se dă cu nasul de pereți, mese, orice lucru tare, pentru a-i curge și lui sânge. La fel și David, se agață cu dinții de singurul element pe care îl are în comun cu femeia din pădure, miopia (priviți scena de gelozie dusă la extrem, când un alt bărbat îi aduce iepuri femeii), finalul fiind extrem de sugestiv în acest sens. Bine, pentru David reprezentativă este și scurta relație cu femeia fără sentimente/inimă (Angeliki Papoulia), unde pur și simplu devine ceea ce nu este doar pentru a forma un cuplu.

Iar de aici se nasc foarte frumos întrebările: Chiar se merită acest sacrificiu? Dar și invers: se merită să rămâi într-o relație doar pentru că aveți ceva în comun? Eu cred că și fără să vedeți filmul puteți răspunde la prima întrebare. Să te obligi să nu fi ceea ce ești, să te chinui să îți placă ceea ce îi place partenerului tău, doar ca să faci relația să meargă, nu este nimic altceva decât o mare minciună. O relație bazată pe astfel de credințe este un fals, o minciună care întotdeauna este descoperită. Pentru nimic și nimeni nu ar trebui să încerci să fii ceea ce nu ești. Pentru a doua întrebare răspunsul este puțin mai dificil. Și totuși, eu înclin spre nu. O relație înseamnă mai mult decât niște credințe comune, niște probleme sau caracteristici asemănătoare, și să ții cu tot dinadinsul la ea și să cauți cu aceeași încăpățânare o relație care să se întemeieze doar pe atât este o minciună la fel de mare ca cea de la prima întrebare. Aici este și partea în care apreciez critica pe care filmul o aduce acestor idei. Comportamentul dus la extrem al personajelor este o portretizare sugestivă a absurdului uman, a ilogicii care guvernează viziunea societăţii față de acest subiect.

lobster-movie-review-fantastic-fest

Așa ajungem și la al doilea nivel, la o critică poate mai subtilă a societății ca sistem egalitarist și promovator de idei și concepte pe care le consideră bune. Observați cum atât la hotel, cât și în pădure, personajele noastre sunt obligate să fie cumva, pentru că așa e bine, pentru că așa trebuie. Încarcerați în aceste lumi, oamenii sunt obligați să se supună regulilor care le promit o viață mai bună. Totuși, această respectare orbească a unor tipare predefinite, oare nu are drept consecință pierdea individualității? Toți sunt îndemnați să fie la fel, la hotel să formeze un cuplu, în pădure să rămână singuri, altfel vor suferi consecințe. Se vrea uniformizarea, extincţia diferitului, iar majoritatea personajelor se conformează și acceptă această idee. Doar David parcă nu își găsește locul nicăieri. Respectă regulile, dar niciodată până la capăt, însă o problemă ar fi că nu putem spune exact de ce anume alege să nu fie împotriva legii. Își apără unicitatea sa ca ființă? Luptă pentru iubire? Sau pentru că luptă pentru iubire își apără și păstrează individualitatea?

În The Lobster, Lanthimos reunește un cast foarte solid. Replicile fără viață, lipsa de emoție a personajelor în momente critice, sunt jucate perfect. Este foarte plăcut să vezi din când în când nume mari în niște roluri în care nu li se cere nimic exagerat. Nu avem monologuri moraliste, țipete de durere sau declarații siropoase de iubire. Evident, Farrell atrage cel mai mult atenția (aici pot spune și din punct de vedere vizual, actorul s-a îngrășat în jur de 18 kilograme pentru rol). El este și cel care oferă cea mai bună interpretare din film și probabil din întreaga sa carieră. Reilly, Whishaw și Weisz la care se adaugă și Léa Seydoux în rolul liderului singuraticilor, contribuie considerabil la formarea și susținerea atmosferei închise, puțin dezolante, dar comică, șocantă și critică în același timp.

Nu neapărat un punct forte al filmului, dar demn de menționat ar fi și munca directorului de imagine Thimios Bakatakis, mai ales dacă ținem cont că în mare parte din film este folosită lumina naturală. The Lobster ar o imagine cu tonuri închise, care pentru mine a fost singurul lucru ce diminuat aspectul comic. Acea culoare a imaginii dă unor scene un aspect mai solemn, serios și dramatic. Parcă prezice și reamintește constant că ceea ce vezi nu o comedie tipică.

Textul a ieșit puțin mai mare decât prevăzusem, dar oricum, pentru cei care ați rămas până aici, cât și pentru cei care tocmai au dat scroll down la final, recomandarea este aceeași. Duceți-vă și vedeți The Lobster. Filmul făcut de un grec, cu actori englezi, filmat in Irlanda și cu un final cam franțuzesc, are minunata (sau enervanta) caracteristică de a fi deschis interpretărilor. Deci, rămâne să îl descoperiți singuri și să vă dați seama ce înseamnă pentru voi.

NOTA : 8             

Articol scris de Andrei Geornoiu – https://andrewgfilms.wordpress.com/

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.0/10 (2 votes cast)
The Lobster, 5.0 out of 10 based on 2 ratings
One Comment

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *