Wristcutters: a love story (2006)

Wristcutters: a love story (2006)

Iubita 2.0 și venele tăiate.

By Anca G

Treburi simple: iubitul 1.0 se trezește de dimineață, își curăță camera și-și aduce aminte că-i părăsit de iubita 1.0. Iubitei 1.0 îi pare rău, dar se consolează în brațele iubitului 2.0. iubitul 1.0 se lipește la rândul său de iubita 2.0. Ce e nou la filmul ăsta? Printre altele, faptul că toți sunt morți.

Croatul Goran Dukic dădea lovitura prin 2006 cu producția Wristcutters: A Love Story, un film care reușește să facă din lumea de dincolo o idee foarte interesantă de exploatat și de dramedii, deși până atunci era considerată spațiul predilect al horror-urilor. Că, nu-i așa, când auzim de filme cu morți, stafiuțe și strigoi, nu ne putem gândi la o poveste dramatico-romantică decât dacă ne cheamă Tim Burton și turnăm The Corpse Bride. Filmul a fost primit de critică drept un film cult, apropiat prin viziunea inedită și pe alocuri, absurdă, de Arizona Dream. Asta se întâmpla în 2006 la Sundance. Șiii, în anii ce-au urmat, a fost uitat prin listele de filme indie. Dar nouă ne plac filmele indie, nu-i așa?

Patrick Fugit, în rolul tânărului Zia, e cuprins de un mare zel în a-și curăța apartamentul în aceeași dimineață în care decide să coloreze apa din chiuvetă în roșu cu propriul sânge. Zia se sinucide din cauza unei nereușite în amor. Iubită-sa, Desiree, singura pe care-a iubit-o vreodată, îi părăsise, iar de-atunci, rostul lui în viață parcă dispăruse. Cum nu prea avea ceva mai bun de făcut în acea minunată dimineață, Zia recurge la gestul fatal, pentru ca mai apoi să se trezească în fața unei alte oglinzi, cea din magazinul în care era angajat în calitate de… mort :). Sinucigașii, dragii mamei, ajung într-un spațiu de tranziție, un Rai fără norișori roz și pufoși, sau un Iad fără flăcări, dar plin de nisip, în care o duc la fel ca în lumea viilor, doar că mai rău. Și ei muncesc, și ei mănâncă brânză, se bat, ascultă muzică, se îmbată, conduc. În acea lume, direcțiile nu există. Oriunde ai lua-o, nu ai nicio idee încotro te îndrepți, și la propriu, și la figurat, căci acest Purgatoriu e o lume fără zâmbete, fără fericire, fără orientare în universul sentimental, iar singura sursă de distracție e încercarea de a ghici cum anume s-au sinucis noii-veniți.

Aici, Zia își întâlnește viitorul coleg de suferință, pe rusul Eugene (SheaWhigham) rocker cu fluturi la creierași, care alege să se sinucidă pe scenă, electrocutându-se cu propria chitară. Eugene locuiește în Purgatoiu cu familia sa, o familie de sinuciși. Mama, pentru că îi era dor de Rusia. Tata, pentru că îi era dor de mamă. Fratele, pentru că era singur. Și/Sau gay. S-au reîntâlnit toți în deșertul sinucigașilor, și nu mai încearcă din nou ștreangul sau lama, de teamă să nu ajungă într-un Purgatoriu 2.0 mai rău decât actualul.

Și cum într-o dramedie, nu faptele mari fac (aparent) filmul, o simplă cutie de brânză are darul de a-i schimba viziunea lui Zia despre Purgatoriu. În magazin își întâlnește un fost prieten care-i spune că și iubita 1.0, Desiree, ar cam trebui să fie pe-aici, întrucât și ea a recurs la suicid.

Wristcutters: a love story (2006)

Desiree, în Purgatoriu? E tot ce-i trebuia lui Zia ca să-și recapete roșeața… mă rog, cât de roșie putea ea să fie, având în vedere faptul că băiatul era cam decedat. De-aici începe căutarea lui Desiree, alături de Eugene care-l inițiază în rockul rusesc underground (sondtrack-ul e Gogol Bordello, și dacă nu căutați și nu închiriați măcar un CD, nici nu știți ce pierdeți!) și-i înlesnește întâlnirea cu Mikal (ShannynSossamon), o răzvrătită care plânge zâmbetul și veselia lumii viilor și-și dorește să ajungă înapoi, mai ales că se găsește în Purgatoriu dint-o greșeală: supradoză.

Mikal îi sădește lui Zia în suflet speranța. Ea vrea cu tot dinadinsul să-i găsească pe cei care conduc locul ăsta, să le explice cazul ei și să se întoarcă în lumea în care era fericită. La momentul acesta, în care m-am hotărât să las descrierea filmului, Zia n-are idee despre cât de mult înseamnă Mikal pentru el.

Filmul n-are o intrigă complicată, dar cine-a zis că un film bun trebuie să fie musai încâlcit la refuz? Felul cum sunt prezentate faptele, ineditul ipotezei unui Purgatoriu al sinucigașilor care semănă cu lumea viilor până-n cele mai mici detalii, ludicul la care croatul apelează și subtilul mișto de care face uz fac din Wristcuttersun film-metaforă memorabil.

Practic, nu întâmplător regizorul Goran Dukic propune o lume aproape ca a noastră, doar că mai rea, drept afterlife. Morala filmului e că lumea de dincolo este adusă în realitate de cei care, după o dezamăgire, uită să trăiască, uită că sunt vii. Pentru ei, nu e cazul să grăbească moartea ca să se considere cadavre. Dar odată ajunși cadavre, au nevoie de cineva care să-i readucă în simțire. Problema e cum se face recunoscut acel cineva.

Toate problemele astea sunt bestial prezentate pe muzica celor de la Gogol Bordello (zice-se că personajul lui Eugene se bazează pe solistul trupei, Eugene Hutz, un bun prieten de-al regizorului) care asigură detașarea de care subiectul morbido-lacrimogen avea nevoie.

Văzut și plăcut și notat cu 8 din 10! Și ca temă de casă: încercați niște Bordello, că n-o să regretați.

Trailer

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *