We need to talk about Kevin 2011

We need to talk about Kevin

By Anca G

Ok, vorbim. Dacă mai avem grai…

 

Îți trebuie câteva momente bune de răgaz ca să te aduni și să te pui din nou pe picioare, după ce ai văzut We need to talk about Kevin. După filmul acesta, ai impresia că simți ce a simțit prima persoană care i-a citit Corbul lui Poe, sau Crimă și pedeapsă lui Dostoievski. Nu știi ce reacție să ai: să te bucuri c-ai văzut o producție care te atinge până-n măduva oaselor și te dă peste cap cu totul, sau să te îngrozești de niște evenimente care dau impresia de real mai tare decât știrile de la ora 5.

Dilema vine din absolut toate elementele componente ale unei ecranizări făcute ca la carte: regie (fără cusur, semnată Lynne Ramsay, pe care-o știm din Ratcatcher – sau n-o știm…), distribuția perfect aleasă, între care se numără o Tilda Swinton (da, vrăjitoarea albă din Narnia) care m-a făcut s- caut pe Gugăl, să văd câți ani are – prea îi venea mănușă rolul de mamă chinuită, cadrele fantastic legate ca într-o halucinație cu înclinații spre coșmar și nu în ultimul rând, cartea care stă la baza producție.

Din scurtele descrieri citite pe Internet, tragi concluzia că filmul e un alt Rabbit Hole despre iertare, împăcare cu sine, alea-alea. Nu. We Need To Talk About Kevin e o capcană de la un cap la altul: sfârșitul filmului nu-ți trezește deloc pofta să vorbești despre Kevin, drama de familie e dusă la cote cu greu imaginabile, dragostea de mamă stă la ghilotină iar Kidman e cu mult depășită de Swinton.

Dar hai să vedem cine-i Kevin. Kevin se naște în urma poveștii de dragoste (Romantică. În ploaie. Me gusta.) dintre Eva și Franklin. Entuziasmată la început de puiul ei, Eva își dă seama în scurt timp că a fi mamă e o misiune mai grea decât pare. Kevin o seacă de toate puterile. Eva renunță la slujbă (scria ghiduri turistice) ca să aibă grijă de el, îl poartă prin toți doctorii crezând că are autism ca să descopere doar că băiatul nu vrea să-i vorbească sau să-i dea atenție, petrece ore în șir învățându-l cum să rostogolească o minge sau încercând să-l convingă să-i spună mamă. Nu. N-are succes(uri). Se găsește, la început, scuza că… copilul e copil, face ce-l taie capul. Dar din disperarea care o cuprinde, Eva se lasă dusă de val și-i reproșează proaspătului Kevin toate necazurile ei, toate nereușitele și toate lucrurile la care a trebuit să renunțe ca să-l crească. Cum o acțiune e urmată de o reacțiune, Kevin răspunde prin a o chinui și mai tare, cu bună știință.

Se spunea pe undeva că, atunci când vine vorba de povești de groază, femeile spun cele mai groaznice povești. Zicala poate fi adaptată și la cinematografie, căci Lynne reușește să facă din personajul lui Kevin un ins de care ți-ar fi frică dacă l-ai întâlni pe stradă. Și asta numai din muzică și cadre retrospective sau anticipative, căci în paralel cu istoria creșterii lui Kev, se prezintă și povestea descreșterii sale, o descreștere care întrece orice închipuiri.

Firul narativ e fir narativ, așa că ne întoarcem la poveste. Booon. Eva rămâne gravidă pentru a doua oară, și intenționat nu-i spune soțului, temându-se ca acesta să nu-i ceară să avorteze. Femeia vede în acest al doilea copil unica ei șansă de a reuși ca mamă, de aceea, când fetița – Celia – se naște, Eva face tot ce-i stă în putere să-i construiască o viață frumoasă.

Cu Kevin se petrece tocmai inversul, iar pornirile de malefic kid încep să se simtă tot mai des în comportamentul adolescentului. El învață să tragă cu arcul și trimite săgeți (deocamdată) spre geamul de la camera unde lucra mă-sa, drept amenințare. Fură hamsterul surorii lui și-i face cuib în distrugătorul de gunoaie (habar n-am cum se numește, ăla cu lame, din chiuvetă), unde este tocat mărunt-mărunt de viu și chiar pune la dispoziția Celiei niște drăguțe de substanțe chimice de curățat, din cauza cărora, fetița își pierde vederea.

De aici, până la tragedia supremă, nu e decât un pas. Eva suportă cu greu chinurile la care e supusă, alimentate de îndoiala care pune stăpânire pe inima sa: se naște Kevin cu un suflet malefic, sau acesta e dobândit din cauza eșecului matern de care ea a dat dovadă? Sunt pornirile lui cauzate din afară, sau din gelozia de care e cuprins o dată cu nașterea Celiei? Dacă găsește cineva un răspuns, să facă bine și să nu se mai uite la film. Însuși Kevin e pus la încercare atunci când, la sfârșitul filmului, mă-sa îl întreabă de ce?!…

Filmul lui Lynne reușește să te cutremure mai rău ca un horror în toată regula. În primul rând, Kevin, jucat de JasperNewell (de ce nu te-a nominalizat nimeni la Oscar?!) sparge mitul copilului malefic, aducând în prim-plan imaginea adolescentului cu idei înmiit superioare – în răutate. Scenele cronologice se joacă cu cele de flash-back ca într-un coșmar din care ai vrea să te trezești, dar ești al naibii de curios să vezi ce se întâmplă la final. Pe linia subtilităților-cheie ale filmului se înscriu scenele cu valoare de simbol: producția se deschide în timpul unui festival al bătăilor cu roșii în care culoarea sângerie amenință să se scurgă din ecran, așa de multă e, în ochii lui Kevin se reflectă, sfidătoare, o țintă, iar cei care păreau cei mai apropiați de băiat – tatăl și sora – nu sfârșesc chiar bine.

Eva se îneacă în roșu de la început până la sfârșit, fie el sos de tomate, care îi ajunge pe ușă, geamuri, parbrizul mașinii, pe hărțile înșirate în camera ei, fie el sânge. Scenele de cruzime nu sunt arătate explicit, ci doar sugerate, fapt care îndeamnă spectatorul să gândească bă, dacă nici măcar un deget tăiat nu ne-arată… îți dai seama ce măcel a fost acolo?!… Și da, așa e de o mie de ori mai sadic, decât dacă Lynne ne-ar fi arătat o cameră plină cu sânge. Sau un hol, cum e-n Shining.

A, și muzica… o muzică ce te bântuie cu mult după ce filmul s-a încheiat, tocmai prin contrastul dintre inocența notelor muzicale și tragismul faptelor care ne sunt prezentate.

We Need To Talk About Kevin se concretizează într-una din cele mai bune producții ale anului trecut și tare mă întreb de ce naiba a fost trecută cu vederea. JasperNewell e cel care ne-a scos din tiparul The Orphan sau orice alt film cu copii posedați/sadici și care-a avut curajul să înainteze în vârstă, cu toată condiția sa de malefic.

Filmul are de la mine un 9/10. Nu bun, foarte bun – și pentru un stomac foarte tare!

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
We need to talk about Kevin 2011, 9.0 out of 10 based on 1 rating
10 Comments
    • m@ri@n
      | Reply
    • m@ri@n
      | Reply

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *