The Artist

The Artist
D: Jean Dujardin, Bérénice Bejo, John Goodman
R: Michel Hazanavicius
Release : 25 noiembrie 2011
US Box Office: $ 24 M
Durată: 1 h 40 min.
Gen: Drama

Trăim într-o lume a zgomotului, a efectelor vizuale şi mai nou într-o lume a 3D-ului. Totul este ori ajustat, ori în format 3D. În aceste condiţii reîmprospătarea prezentului cu un trecut apus părea imposibilă. Şi totuşi s-a întâmplat. Cineva(Michel Hazanavicius) cu ceva aparte(The Artist) a reuşit să reducă trecutul în prim plan şi să ne încânte de la început până la final. Nu putem vorbi despre nostalgie pentru că cei care au crescut şi iubit astfel de filme ori sunt prea bătrâni ori au trecut de mult pe celălalt tărâm cu ajutorul lui Charon. Pur şi simplu vorbim de o plăcere a trecutului, care  lasă rememorarea la o parte şi este readusă la viaţă chiar sub ochii noștri. De la generic până la scena de final, intrăm în contact cu ceva diferit, cu ceva demult uitat. Redescoperim un film alb negru, un film mut într-o lume a zgomotului şi a cromaticii, un film cu o poveste clasică despre faimă şi decădere în oraşul vedetelor. Cu toate că baza de la care se dezvoltă firul epic, nu e nouă (am mai văzut-o şi în alte filme gen Sunset Boulevard sau cum zicea un alt cinefil în Singing in the Rain) The Artist te încântă prin simplitate.

Povestea are loc undeva prin anul 1927, filmele fără sonor sunt adevărate vedete şi spectatorii se înghesuie în sălile de cinema. George Valentin(Jean Dujardin) este printre cei mai cunoscuţi actori de la Hollywood şi are întreaga lume la picioare. Faina e de scurtă durată şi apariţia filmului cu sonor le face cu ochiu’ producătorilor. Din păcate George Valentin, ca şi mulţi alţi actori ai filmului mut, nu crede în această modă, aşa că refuză să se adapteze noilor condiţii. Mai mult se încăpăţânează şi produce cu propriul buget un nou film mut. Între timp o nouă stea apare, o necunoscută remarcată prima dată tot alături de George Valentin. Peppy Miller aduce filmul cu sonor în prim plan, în timp ce precedenta generaţie îşi dă ultima suflare.

Prin intermediul personajului său Michel Hazanavicius exploatează mai multe teme des întâlnite. Suntem puşi faţă în faţă cu o dramă afectivă a personajului principal. Acesta are la început totul pe plan profesional, dar fericirea de acasă este iluzorie. În condiţiile date o conexiune inocentă se formează firesc între el şi Peppy. Apoi vinde decăderea profesională susţinută de încăpățânare, de refuzul de a accepta inovaţia. Din acest moment totul începe să se prăbuşească treptat iar contextul economic vine să-l îngroape şi mai tare pe vechiul artist. Patima alcoolului, depresia sunt exploatate destul de bine într-un film fără replici, dar adevărata dezamăgire apare atunci când simte că lumea nu-l mai respectă sau admiră.

Într-un film fără cuvinte rostite atenţia se îndreaptă spre actori, spre gesticulaţia acestora, spre mimica feţei, spre orice gest de comunicare nonverbală. Nu este foarte uşor să faci acest lucru şi de aceea Jean Dujardin este încântător. În primele minute gesturile şi expresia facială transmit fericire. Personajul său este vedetă, toată lumea îl iubeşte aşa că fericirea este ceva firesc. Încăpăţânarea iese puţin evidenţă când vestea filmului sonor ajunge la urechile sale, dar apoi îngrijorarea se instalează subit. De la îngrijorare Dujardin trece la dezamăgire, când în sala de cinema mai găseşte doar câţiva spectatori. Avem parte şi frustrare, apoi de o mică rază de speranţă (când toate lucrurile sale se vând la o licitaţie), dar în final depresia se instalează. Nu ştiu de ce dar mereu am avut impresia că filmele mute trebuie să aibă un final fericit  şi de pe la mijlocul filmului  l-am tot așteptat. Şi într-adevăr raza de speranţă apare din nou pe strada artistului şi cu ajutorul prieteniei, respectului şi încrederii, fericirea îşi face loc într-o poveste minunată. Până ieri Jean Dujardin a fost un anonim şi poate după ce Artistul se va cufunda din nou în tăcere, va fi din nou același anonim. Dar până atunci să-l felicităm pentru interpretarea încântătoare.

Din păcate nu sunt cunoscător al filmului mut aşa că îmi e greu să fac comparaţii cu capodoperele vremurilor, dar nişte întrebări se tot ivesc. Ce succes ar fi avut filmul dacă era lansat în perioada respectivă şi câte din gesturile actorilor nu sunt specifice acelor vremuri?

The Artist va fi pe buzele multora în perioada următoare şi probabil va câştiga şi premiul Oscar (într-un fel pe merit pentru că The Tree of life e prea filosofic pentru a merge acasă cu acest premiu, iar The Descendant e doar un fel de soap opera modernă), însă va fi uitat repede. Nu e genul de film revelaţie,e doar o senzaţie într-un moment când altceva nu are cum să te impresioneze. Şi chiar şi aşa îl recomand tuturor şi despre calitatea lui vă las singuri să decideţi.

Notă:9,5/10
Trailer