Steve Jobs

steve jobs postSteve Jobs (2015), dincolo de mărul mușcat.

Steve Jobs (2015) este un film al cărui subiect, îndrăznesc să spun, nu are nevoie de o introducere, cel puțin pentru pasionații de tehnologie. Pentru cei care nu au trecut de stadiul utilizării unui aparat din aluminiu de 6.9 mm grosime pentru a-și verifica pagina de Facebook și, normal, telefonul a fost cumpărat doar pentru că are un măr mușcat pe spate, este nevoie de mai multe detalii. Vă dați ușor seama încă din titlu că filmul lui Danny Boyle este, evident, un true story. Cât de „true”, totuși, citind mai multe dezbaterii și critici pe internet, este discutabil.

Scenariul lui Aaron Sorkin se concentrează pe trei momente importante din viața cofondatorului Apple (interpretat aici de Michael Fassbender): lansarea Machintosh-ului în 1984; lansarea computerului NeXT în 1988 și dezvăluirea iMac-ului în 1998. Acestea sunt cele trei acte ale filmului, iar, posibil, contrar așteptărilor noastre, acțiunea nu se axează pe dezvăluirea produselor sau reliefarea geniului Steve Jobs, ci Sorkin alege să ne prezinte momentele din spatele lansării, minutele premergătoare marii dezvăluiri și agitația imensă ce caracterizează acele situații. Mai mult decât Jobs geniul, ni se prezintă Jobs omul, cu defectele sale, cu neajunsurile și slăbiciunile perfect normale, cu nelipsitele urcușuri, dar și decăderi ale vieții. Ne sunt arătate și analizate relațiile dintre Steve și fiica sa Lisa (jucată de Makenzie Moss la cinci ani, Ripley Sobo la nouă ani și Perla Haney-Jardine la nouăsprezece ani), cofondatorul și vechiul său prieten Steve Wozniak (Seth Rogen), Joanna Hoffman (Kate Winslet), directorul său de marketing și John Sculley (Jeff Daniels), director executiv la Apple în perioada 1982-1993.

Nu voi comenta foarte mult acuratețea întâmplărilor prezentate, până la urmă, filmul nu este un documentar și se poate sustrage anumitor rigori. Deci, văzut ca un film artistic, o ficţiune inspirată din viața unui om, Steve Jobs al lui Danny Boyle, excelează prin multiple aspecte. Imposibil de trecut cu vederea și demn de menționat în principal, este jocul actorilor, cu un pronunțat accent pus, cum era de așteptat, pe rolul lui Fassbender. Laud și îmi prezint admirația pentru actori, fiindcă aici avem de-a face cu un scenariu scris de Aaron Sorkin. Îmi e oarecum dificil să descriu stilul său exploziv de a scrie. Da, acesta ar fi un atribut care caracterizează suficient de bine replicile imaginate de Sorkin. Personajele sale, fie că ne gândim la The Newsroom (2012-2014) sau The Social Network (2010) și, chiar dacă nu l-am văzut încă, includ aici și faimosul The West Wing (1999-2006), sunt angajate permanent într-un dialog extrem de activ și dinamic. Cuvinte peste cuvinte, fraze după fraze, curg, se succed într-o manieră rapidă, într-atât încât aș putea spune că sunt dificil de urmărit pentru cineva nefamiliarizat cu stilul scenaristului. Acest dialog viu este inima creaților sorkiene, iar eu îl consider absolut savuros. Într-adevăr, nu este un schimb de replici realist, parcă se vorbește prea repede, parcă propozițiile și ideile vin și se îmbină prea bine, dar pentru mine, cum cred că și pentru mai mulți cinefili, asta nu contează deloc. Ceea ce vedem este, înainte de toate, un film, ne uităm la el tocmai pentru a evada din realitate, iar pe cei care o tot caută, îi invit să nu intre în sala de cinema.

Steve-Jobs-2015

Acum cred că se justifică mai bine lauda pe care le-o aduc actorilor. Toți au acceptat și s-au supus, însușindu-și stilul lui Sorkin. Cea mai mare reușită a lor fiind faptul că au reușit să umanizeze până aproape de autenticitate replicile inteligente, rapide și mereu neobosite. Apoi, munca lor trece dincolo de acest aspect care pare mai tehnic. Cum ziceam, filmul se concentrează pe latura umană a lui Jobs. Privit din acest aspect Boyle, Sorkin și mai ales Fassbender au fost necruțători. Jobs nu este pentru niciun moment portretizat pentru a fi un personaj ușor de plăcut, un personaj pentru public. Se dorește și se conturează aici un caracter țesut din lumini și umbre. Vedem inteligența sa pătrunzătoare, momente de afecțiune umanizantă (spre exemplu, scena în care află că altcineva i-a plătit taxa pentru facultate fiicei sale), dar și încăpățânarea dusă la extrem, egocentrismul și egoismul unei personalități care adesea crede că deține adevărul suprem. Jobs nu este tatăl perfect sau soțul perfect, nu este șeful perfect sau prietenul cel mai bun, dar mereu în situații de genul ăsta putem să ne întrebăm: până la urmă cine este? Cu toții avem defecte, mai mici sau mai mari, dar atotprezente, oricât am vrea să credem altfel. Așa este și Jobs aici, nu mai apare aproape de zeificare, nu mai este un geniu care schimbă lumea, ci un simplu om cu probleme obișnuite, un om care se chinuie să aibă o relație cu fata sa, care încearcă așa cum poate să rezolve problemele relaționale cu cei din jur, care suferă eșecuri și care își adună puterile pentru a se ridica din nou.

Dozat bine tensional și ajutat de scenariul lui Sorkin, filmul lui Boyle reușește, adesea cu decoruri minimaliste și personaje aflate mai mereu în mișcare, să te țină în priză. Privirea în culisele fiecărei dezvăluiri este întotdeauna un moment plin de tensiune și agitație, care nu-i dă voie plictiselii să te cuprindă. Singurul aspect negativ este legat de prezentarea noilor produse. Adică, nu am putut scăpa la final de impresia că am văzut un film despre lansări de produse, fără niciun produs și fără nicio prezentare. Această frustrare este strict personală, fiindcă știu că, înainte de toate, Steve Jobs a fost un excelent, dacă nu chiar genial, om de afaceri. Iar o mare parte din magia produselor Apple consta exact în felul în care erau prezentate de el. Și cred că după ce ne-a fost arătat modul în care acesta dorea ca totul să fie perfect (vezi incidentul cu Machintosh-ul care nu putea spune „hello” sau problema cu lumina semnelor „Exit” din săli), o prezentare completă ținută de Steve ar fi fost și mai savuroasă.

Cu toate acestea, filmul lui Boyle este unul solid, care are minunata caracteristică de a putea fi privit aproape cu aceeași plăcere, atât de cei care cumpără produse pentru mărul mușcat de pe spatele lor, cât și pentru cei care admiră și vor să cunoască puțin mai bine un om care a schimbat lumea. Apoi, mai este și scenariul lui Sorkin în spate, care combinat cu regia bună, ne aduc pe ecrane, înainte de toate, un film care depășește limitele informaționale sau preferința mai mult sau mai puțin preponderentă pentru subiectul abordat.

Filmul a intrat în cinematografele din România pe 11.12.2015 distribuit de Ro Image.

NOTA: 8

Articol scris de Andrei Geornoiu – https://andrewgfilms.wordpress.com/

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *