Never Let Me Go 2010

Never Let Me Go

Keira, Garfield, şi nişte lacrimi.

8/10

 By Anca G

Never Let Me Go, în regia lui Mark Romanek, e o ecranizare extrem de bună după romanul cu acelaşi nume al lui Kazuo Ishiguro (v-aduceţi aminte de The Remains of the Day cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson), care – habar n-am de ce – a fost trecută cu vederea la mai toate festivalurile cu ştaif. Povestea e una sensibilă, cu uşoare elemente de SF, dar perfect integrate într-o realitate de acum câteva decenii.

Curtea institutului Hailsham, din Anglia anilor`80,e plină de copii. Mici, îmbrăcaţi în uniforme insipide (recunosc, sunt mai suportabile decât alea roşii sau dungate pe care le adoptă unele licee/şcoli în ultima vreme), cu mişcări aproape mecanice şi voit naturale, fetele cu părul pieptănat şi coafat la linie, băieţii fără niciun pic de noroi pe pantofi. Se joacă, pictează, se bucură când şcoala organizează vânzări, se bârfesc unii pe alţii şi fac predicţii referitoare la viitoarele perechi care vor face sex. Nimic anormal.

Totuşi, regulile de la Hailsham ni se prezintă de la început ca fiind mai stricte decât cele de la alte şcoli: supraveghetoarele fac un tam-tam grozav când se găsesc ascunse după un ghiveci de flori câteva mucuri de ţigară – vai, ce crimă! Păcatul, nu-l înţelegem, iar regizorul nu se grăbeşte să ni-l explice. Dar viziunea aproape apocaliptică pe care-o au profesoarele în legătură cu fumatul şi brăţările scanabile de la mâinile copiilor, sunt semne că în colţul acela de Anglie, ceva.. nu numai că era putred, ba chiar atingea ultimul stadiu de putrefacţie!

Lui Romanek îi place muzica bună, asta ştim. La viaţa lui, a regizat câteva videoclipuri de la Red Hot Chili Peppers, compilaţia The Best Of Bowie, un DVD al celor de la REM şi încă o chestie pentru Madonna, şi se pare că a ştiut cum să asorteze şi acum cele mai bune accente sonore. De fapt, titlul filmului se regăseşte într-o piesă veche-veche, pe care Kathy, unul din personajele-cheie, o ascultă strângând o pernă în braţe. Kathy e o blondă cuminte. În locul pernei, ar fi voit probabil să-l strângă în braţe pe cel care i-a dat caseta pe care se regăseşte piesa cu pricina, Tommy, un blond cuminte (cum altfel?!) Până aici, avem povestea perfectă, doi tineri – chiar foarte tineri – îndrăgostiţi, perfect compatibili, o şcoală elegantă cu principii şi-o melodioară de-amor. Ce contează că de undeva din holurile institutului iese şi cea ce-a treia roată de la căruţă – Ruth (viitoarea Keira)?!

Atât filmul pentru copii, cât şi happy-ending-ulies din discuţie când în şcoală ajunge o nouă profesoară ( supraveghetoare? nu mi-am dat seama nici acum care era rolul ei), Miss. Lucy, care va avea asupra elevilor efectul unei scufundări într-o copcă nordică. Ei nu-şi vor putea alege un drum în viaţă, nu vor ajunge actori în SUA, profesori sau pictori. Nici măcar nu vor avea timp să-şi întemeieze familii. Treptat, mirajul unei copilării idilice se erodează şi din spatele lui se vede scopul existenţei celor din Hailsham – donatori de organe. Pam-pam! (sau cum zicea un cântec deştept…Plângi, mătuşă! – Fără Zahăr, desigur..)

Acţiunea se derulează rapid, Romanek ne plimbă prin scene şi frânturi de scene, mai mult sau mai puţin dramatice, până când ne abandonează în faţa unui triunghi amoros în toată regula, ai cărui protagonişti trăiesc o dublă tragedie – tragedia iubirii şi tragedia scopului existenţei lor, de care se simt tot mai aproape.

Odată ajunşi la 18 ani, Kathy, Ruth şi Tommy sunt mutaţi din Hailsham, la nişte căsuţe special concepute pentru cei ca ei, unde întâlnesc un cuplu cu mai multă experienţă decât toţi trei la un loc. Habar n-am cum îi cheamă pe-ăştia doi, am talent la a nu reţine nume, dar personajele lor sunt incluse în peliculă cu un singur scop – ei pregătesc cea de-a doua scufundare la copcă a copilandrilor. Tommy şi Ruth formează acum un cuplu, jucat exemplar de Keira Knightley(o, da, Keira) şi Andrew Garfield (ne-am mai întâlnit cu el, chiar recent, în The Imaginarium of Doctor Parnassus şi The Social Network, şi se zvoneşte că o să-l vedem şi-n viitoarele Spider Man 4 şi 5 – nu-i rău deloc…), iar fosta Kathy, cea care tremura odată cu perna în mână, ascultând o tanti ce-i cânta Never Let Me Go,  e cea care ne prezintă evenimentele prin vocea lui  Carey Mulligan (ştim ce-i poate pielea, am văzut-o anul trecut în destule producţii bune).

Filmul tremură de scene încărcate de tensiune, şi chiar şi cele mai mici detalii au darul să ne amintească de un deznodământ bine ştiut şi imposibil de evitat.Kathy e singură.Tommy formează acum un cuplu cu Ruth. O Keira disperată aleargă prin oraş după ceea ce credea că e Posibilul ei, adică originalul, după care a fost creată, o femeie ce lucra într-un birou – n-are noroc şi conchide că originalele nu pot fi decât scursuri ale societăţii – prostituate, cerşetori, delincvenţi (întregi la minte), după care nimănui n-ar fi suspinat.

Menirea lor e să se dezvolte cât mai sănătos posibil – departe de ţigări, boli de orice fel, lovituri şi accidente (sunt controlaţi medical şi interogaţi în legătură cu orice vânătaie) – ca să poată servi la salvarea unor vieţi. Sunt educaţi în ferme de oameni, învaţă despre societate fără să o cunoască (memorabilă e scena când lui Tommy i se cere să spună ce se găseşte într-o cafenea, iar el răspunde – apă!), exersează roluri de oameni normali ca şi cum s-ar pregăti pentru o piesă de teatru, sunt izolaţi de restul lumii şi spălaţi pe creier de mici. Toate astea te fac să-ţi pui o întrebare la care filmul nu-ţi oferă un răspuns bine definit – cum dracu` de nu se răzvrăteşte nimeni?! Poate-ar fi fost mai bine să ni se arate mai mult îndobitocirea copiilor la institutul Hailsham, căci resemnarea tuturor pare extrem de puţin credibilă.

Originalul lui Ruth nu e de găsit, dar o altă întrezărire de speranţă le este oferită de cuplul de la căsuţe: dragostea adevărată dintre doi elevi, care poate fi verificată şi probată de o anume Madame, poate să le ofere celor în cauză o amânare de 4-5 ani de la a-şi îndeplini scopul, o finalitate pe care ei nu o percep ca moarte, ci ca o împlinire:Weall complete. Maybe none of us really understand what we’ve lived through, or feel we’ve had enough time.

Zvonul se dovedeşte, din nou, doar un zvon – amânarea nu există nici măcar pentru adevărata pereche a filmului, Kathy şi Tommy (care face câteva crize de isterie nu-ştiu-cât-necesare), cărora Ruth, aflată la a doua operaţie, le dă ”dezlegarea”.

Filmul se termină cu mutra lui Kathy în prim-plan, care ”raportează” moartea lui Tommy, a lui Ruth, şi viitoarele ei operaţii. Weall complete.

 Nu cred că Romanek ar fi putut găsi alte chipuri pentru protagoniştii peliculei. Knightely, Garfield şi Mulligan sunt teribili în toate expresiile şi toate sentimentele pe care le ilustrează, iar figurile lor dau pe-afară de dramatism. Unde mai pui că Knightely, am impresia, e varianta feminină a  lui Bale în ceea ce priveşte slăbitul de-amorul filmului.

Drama e la locul ei, sunetul e şi el agăţat subtil de scene, ecranizarea – una reuşită! Şi totuşi… cum o să arate filmul care-o să mă facă pe mine să plâng?”

Trailer Never Let Me Go

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.0/10 (2 votes cast)
Never Let Me Go 2010, 7.0 out of 10 based on 2 ratings
2 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *