Madhouse

Madhouse (2004)

sau Despre cum se face un horror cu nebuni!

By Anca G

După ce in urma cu doua saptamani am prezentat un horror/thriller de valoare îndoielnică, pe care, glumind, îl catalogam noi drept „film de Național TV”, azi revin cu un film obligatoriu de văzut pentru cei cărora le place să amestece horror-ul cu psihologicul. E vorba de Madhouse, producție 2004. Ce-i drept, mereu mi-au plăcut filmele cu și despre nebuni, iar printre preferatele mele se numără rusescul Dom Durakov (Casa de nebuni), cu același tip de personaje sărite de pe fix, dar mult mai dulci decât cele din Madhouse.

În regia lui William Butler, care mai are la activ câteva filme cu și despre demonei și stafiuțe (dar pe care nu le-am văzut, deci n-aș ști ce să vă povestesc despre ele), Madhouse mi se pare cel puțin desconsiderat dacă luăm în calcul nota de pe IMDB, adică 5,5, iar cei care vor vedea filmul se vor prinde de ce. Interesant este că filmul a fost filmat în Românica noastră, iar printre actori (sau figuranți) se numără și nume românești, printre care și Loredana Groza. Nu dați cu parul, habar n-am când apare Lori că nu prea se distinge din mulțime, dar dacă o identificați, dați un semn.

Clark Stevens, jucat de Joshua Leonard, e medic psihiatru în devenire și vrea să-și facă rezidențiatul la spitalul de boli mintale Cunningham Hall. Deși optimist și încrezător în forțele sale, Clark rămâne cu totul uimit când vede cum stau lucrurile în spital. Încă de la intrare, doctorul care trebuia să-l primească nu e de găsit, dar rolul lui este jucat de un bolnav mintal care intră excelent în pielea de medic – îi explică lui Clark până și ce teste trebuie să facă pentru a putea să fie primit printre personal. Totuși, lucrurile se clarifică, iar Clark ia contact cu adevăratul dr. Franks și cu angajații acestuia: sora Hendricks – o scorpie, dar n-o să aibă zile multe, Dr. Morton, care face un rol important, Betty, Drake, Dr. Douglas și nu în ultimul rând, blonda Sara, care venise și ea cu un an înainte tot în calitate de rezident.

Sara îi cam pică cu tronc lui Clark, pare singura femeie sănătoasă din institut,dar spectatorii vor vedea pe parcurs că nici ea nu e tocmai ceea ce credea protagonistul nostru. În orice caz, povestea continuă în cele mai frumoase locuri ale institutului. Sara îi arată lui Clark pe unde se perindă bolnavii, tratamentele care li se administrează, și îl poartă chiar la subsolul institutului, unde sunt ținuți cei de care lumea vrea să uite: criminali, violatori, psihopați fără urmă de scăpare, mutilați fizic și mintal. Treaba pare că merge cât de liniștită poate ea să fie într-un institut de boli mintale, dar impresia feerică pe care Sara are grijă să i-o bage adânc în minte lui Clark începe să se spulbere odată ce acesta asistă la tratamentele normale la care sunt supuși bolnavii: o vede pe sora Hendricks supunând-o pe o bolnavă la șocuri electrice. Chinul fetei și apropierea morții care i se citește pe față îl zdruncină pe Clark, care începe să-și pună întrebări. Îndoiala față de locul în care se găsește este alimentată și de afirmația unui bolnav de la subsol, care țipă din toți rărunchii că nimeni nu poate scăpa de la institut, odată intrat.

Unde mai pui că, după întâlnirea cu Sara în sala de mese, Clark își dă seama că femeia ia același tip de pastile ca și bolnavii de la subsol, doar că sunt de o culoare diferită. Se hotărăște atunci să trimită o mostră din pastilele respective să fie verificate, iar răspunsul îl dă peste cap: spitalul de moli mintale administra bolnavilor un tratament placebo. Practic, bolnavilor nu li se administrau medicamente, ci doar erau determinați să creadă asta.

Între timp, spitalul e zguduit de evenimente tragice: sora Hendricks este electrocutată până la moarte (aici veți remarca măiestria cu care regizorul găsește de cuviință să-i scoată acesteia limba… celor slabi de inimă nu le recomand faza), unul dintre bolnavi care părea că-și revenise este găsit spânzurat, dr. Morton este găsit și el mort în bucătărie, înjunghiat după ce-și făcuse un sandviș (săracul nici nu apucase să guste din el).

Cum era și normal într-o stare de balamuc total, Clark se relaxează făcând sex cu Sara în timp ce mintea îi găsește un posibil răspuns la crime: clădirea e bântuită de fantome. Rezidentul are permanent viziuni cu un copil care îl tot cheamă la subsol, acolo unde se întâlnește cu pacientul Ben din celula 44, despre care aflase anterior că murise demult.

Evenimentele, personajele, atitudinile, bântuirile, simptomele bolii se învârt din acest punct în mintea spectatorilor cu o viteză uluitoare, dar cu o grație bolnavă, care se întipărește în mintea oricărui privitor. Calmul lui Clark, crizele Sarei, morțile subite, vizitele stranii și pacienții cel puțin ciudați sunt armonizați într-un deliciu de film pe care-l așez cu plăcere între cele mai bune filme horror văzute vreodată. Iar finalul… face toți banii.

Sfat pentru potențialii privitori: nu încercați să găsiți de la început vinovatul pentru crime, el este cel la care vă așteptați mai puțin. La institutul Cunningham Hall nu există oameni normali. Nici măcar doctorii. Cu toții suferă într-un grad mai mic sau mai mare de o boală psihiatrică, și toți trec pe rând prin rolul suspectului. Ca bonus la farmecul filmului se adaugă cadrele superbe cu clădirea, delicatețea cu care camera însoțește personajele în momentele de calm, dar și vertijul vizual din timpul clipelor de panică și suspans întins la maximum.

Madhouse (2004) e un film cu valențe de vis din care spectatorul vrea și nu vrea să se trezească. Și pot să spun cu mândrie, că da, îi dau un 9/10!

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
Madhouse, 10.0 out of 10 based on 1 rating
No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *