Lemming

Lemming, 2005 – despre rozătoare și strigoi

Articol scris de Anca.

Când americanul face un thriller psihologic, nu se abține să nu ia drujba și să taie capete în stânga și-n dreapta (și-o fi imaginând că mai bine lucrează creierul uman dacă e detașat de restul corpului. Când europenii fac un thriller psihologic, n-au nevoie decât de un fir de praf mutat de la locul lui, ca să dea peste cap, în mod dramatic, bunul mers al lucrurilor.

Firul de praf din Lemming, 2005, vine de la Dominik Moll. Dacă n-ai știi, ai jura că tipul a rezultat din David Lynch și Hitchcock băgați la blender, pentru că e genul de regizor care-și aruncă în film toată bizareria de care dispune, dar reușește printr-un pact mutual cu publicul să-i dea o dimensiune cât se poate de normală.

Charlotte Gainsbourg (da, e fi-sa lui Serge), sublimă în rolul de nevastă scheletică plină de delicatețe și fragilitate, o anunță încă de acum pe celebra Ea din Antichristul  lui Lars von Trier. Ea îi dă viață lui Bénédicte, soție model, fericita posesoare a unei căsuțe cochete abia achiziționate într-o suburbie franțuzească și a unui soț absolut cuminte și mai fidel ca un caniș, Alain, inginer as în domeniul roboticii. Cei doi se integrează în tiparul cuplului tânăr, însetat de control și de normalitate. În primele minute ale filmului, Moll ne prezintă lumea lor ca fiind una constrânsă din toate părțile de aparența unei fericite monotonii: Alain e angajat la o filmă de electrocasnice, unde e obișnuit să programeze și să ghideze tot ce-i iese din mână, până și o biată cameră video zburătoare îi face jocul.

”Perfecțiunea” tinerilor îi atrage pe mai-copții Richard Pollock, șeful lui Alain, și nevastă-sa, Alice. Primele momente ale celor doi în casa idilică a tinerilor par că intră într-o totală contradicție cu viața armonioasă a celor din urmă. Alice e de o rigiditate surprinzătoare – prea nefiresc poartă ochelarii negrii, prea drept își ține capul pe umeri, iar părul strâns didactic la spate și sacoul țeapăn fac din ea o prezență aproape fantomatică. Ora infamă în care personajele stau la masă este momentul prielnic pentru explozia conflictelor ce mocneau să izbucnească până atunci în fiecare centimetru din trupul ei. Alice aruncă sulițe otrăvite în loc de vorbe, atât la adresa gazdelor: ”Vousvouscroyezsupérieureavecvotre petit couplemodèle?Vousmefaitespitié” (replică foarte elegantă adresată lui Bénédicte, sau ”tu avais rendez-vous avecune pute”, palavre ce-l vizează chiar pe bărbatu-său.

Plecarea lor îi lasă pe Alain și pe Bénédicte jumate uimiți – jumate mulțumiți, sau cel puțin, montajul așa îți dă impresia. Se citește pe fețele lor – Gainsbourg și Lucas sunt actori impecabili de la început până la sfârșit – conștiința faptului că perfecțiunea lor mult-invocată până atunci scârțâie teribil.

Noaptea, intră în scenă și lemmingul care dă titlul filmului. Rozătorul în cauză e celebru pentru tentativele lui mai mult sau mai puțin sinucigașe – se spune că se aruncă de pe stânci pentru că i se urăște foarte repede cu binele. Posibil. Alții spun că, de fapt, șoricelul caută cu disperare hrană, iar căutarea îl împinge la gesturi. Și mai posibil. Întrebarea de baraj este ce, mama naibii, caută un lemming scandinav în țeava de la chiuveta cuplului Alain – Bénédicte?!

Sinuciderea lui mascată anunță conflictul care e pe cale să se închege: din momentul salvării rozătorului, toată armonia casei pare spulberată. Se poate spune că, de fapt, cuplul-cheie al filmului, nu este format nici din tinerii perfecționiști, nici din enigmaticii lor oaspeți, ci din disperatul lemming și fantomatica Alice, pentru că ei sunt cei răspunzători de tulburarea unei existențe tipic armonioase de suburbie.

Jumătatea ”anormală” a filmului se constituie dint-un tumult de bizarerii specifice lui Moll, dar despre care nu știm sigur dacă se petrec în realitate, în subconștientul personajelor, sau în vis – și tocmai asta dă farmec producției. Proaspăt sinucigașa Alice (la troublanteîși găsește cel mai potrivit de sinucidere într-unul din dormitoarele lui Bénédicte) pare că se ține cu dinții de viață prin Bénédicte și încearcă, așa cum mai a mai făcut cât era în viață, să-l seducă pe Alain pentru a-și duce la bun sfârșit planul de a se răzbuna pe bărbatu-său pentru niște treburi vechi de mai bine de 20 de ani. În fața lui Alain se afișează imaginea trupului soției sale în care se ascund intrigile, personalitatea, nerușinarea provocatoare și impertinența lui Alice. Scenele îți determină apariția uneia din întrebările-cheie ale filmului – e Bénédicte posedată sau împrumută în mod conștient comportamentele lui Alice pentru că i se pare că se identifică cu aceasta? Este filmul unul fantastic, sau psihologic? Desigur, un răspuns sigur ar fi anulat tot farmecul producției, așa că Moll este destul de deștept încât să nu ne dea o asemenea ”satisfacție”, iar acesta e un mare plus!

De fapt, toate ciudățeniile filmului stau cu-n picior în imaginar și cu unul în real, întotdeauna există ceva care-ți oferă o explicație în legătură cu ceea ce vezi, oricât de anapoda ar părea. Gainsbourg și Rampling se completează perfect, încât la un moment dat ajungi să te întrebi dacă nu cumva și coincidența de nume (Charlotte le cheamă pe-amândouă) e ruptă din ireal.

Dominik Moll n-a avut nevoie nici de efecte speciale, nici de un machiaj excentric pentru personajele sale, ca să creeze o lume absolut tulburătoare, compusă din tumbe psihologice și comportamentale, pe care dansează fantasmele într-o horă perfect normală pentru publicul care acceptă să dea mâna cu el. Coloana sonoră semnată David Whitaker. e subtilă, dar viguroasă, adică exact ceea ce trebuia să însoțească scenele, și aproape că-ți aduce aminte de Kubrick. Concluzia e că… franțuzii rup, când vor să o facă, și bine-ar fi s-o facă mai des!

Multumim Anca pentru recomandare.

Nota:8/10

Trailer

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
One Comment

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *