Le Havre

Le Havre, 2011

By Anca G

–  Cu punct, frate, cu punct! –

Filmele europene urmează de regulă o altă logică (atât de conținut, cât și de formă) decât cea cu care ne-au obișnuit filmele de peste ocean. Nu atât de digerabilă, uneori cu imagini colțuroase și aproape deranjant de reale, cinematografia europeană a început să fie din ce în ce mai apreciată în rândul publicului larg. Bineînțeles, era nevoie să se țină criticii de noi, ani de-a rândul, ca să ne plesnească și pe noi curiozitatea peste obraz și să închiriem o casetă cu un film premiat la Cannes, de exemplu, să vedem ce-i poate pielea. Dintre cele mai recente filme europene care mi-au atras atenția, am ales pentru azi, Le Havre, producție franțuzească din 2011.

În regia lui Aki Kaurismäki, Le Havre se conturează într-o producție cu un subiect la fel de ploios și posomorât ca orașul. Marcel Marx, fost scriitor, se mută într-o cocioabă căsuță din Le Havre, împreună cu nevastă-sa și cu câinele, Laika. Aici, el lustruiește pantofi – o meserie care nici măcar nu mai există, găselniță regizorală care nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut – și câștigă… nu câștigă! De-aia, cumpără alimente pe datorie de hăhăhăăăăăăt, atât de mult timp, încât s-au săturat vânzătorii să mai audă ce frumos își va plăti Max datoriile când va face rost de bani, și s-au învoit să-și piardă o franzelă-două pe zi.

Așa. Nevasta lui Marx se are bine cu țațele de prin jur, așa că mai face rost de câte-o oală cu ciorbă moca, ca să aibă ce-i da lu` bărbatu-său să mănânce. Pe scurt, oamenii ăștia sunt săraci. Terminând capitolul „Sărăcia”, regizorul a vrut să introducă o idee: „oamenii ăștia sunt săraci, dar fericiți”. Din păcate, mie nu mi s-a părut nici măcar c-ar fi suspecți de fericire. Cineva, probabil scenaristul sau regizorul, a avut ideea nepotrivită să ofere publicului un film-teatru. Niciunul dintre actori nu joacă natural, ci cu un chip absolut lipsit de expresie, scot câte-o replică de genul „Am învins boala definitiv!”. Deși replica ar fi trebuit să-i aducă personajului (nevasta lui Marx) o bucurie soră cu extazul, femeia nu mișcă absolut nici un mușchi de pe față când se exprimă. Ori o fi luat amploare moda Kristen Stuart…

Așa, revenind. După ce că ăștia doi îs ca vai de ei din toate punctele de vedere, cineva de-acolo de sus le trimite, hlizindu-se, un pui de negru imigrant de care să aibă grijă. Copilul n-are nicio vină, e bine-crescut, copil de profesor după câte declară, politicos, curățel, nemâncat… că asta-i cel mai grav. După cum era de așteptat, Max nu poate să-i reziste și încearcă din răsputeri să-i găsească familia și să înlesnească întâlnirea lor, economisind până și puținii bani din care-și lua pâine, strângând fonduri dintr-un concert de caritate organizat de cartierul mobilizat pentru băiat, înduioșând până și comisarul care trebuia să-l predea pe negru poliției. Toate, pe fondul bolii neveste-si, care se internează în spital când nu mai poate nici să stea în picioare.

Mă gândeam eu așa, căutând sensurile metaforice ale vieții, că puiul de negru căruia nu i-am reținut numele, ar fi, integrat într-un oximoron vizual, o lumină neagră a vieții lui Marx. Dar n-am putut, frate, să cred în ce tocmai am scris. Nu m-a lăsat anchilozarea cu care se joacă, moleșeala.

E o fază în film, în care băiatul, clandestin evident, e prins de mână de un agent al justiției care-i zice „Stai.” Cu punct, bă! Nici măcar cu-n amărât de semn al exclamației! Așa, deci tipul îi zice „Stai.”, după care îl ține lejer de mână vreo 5 secunde, timp în care copilul nici nu se smucește, nici nu țipă, nici nu se sperie, parcă așteaptă cuminte și plictisit să se întâmple ceva. Pe urmă vine un vecin de-al lui Marx, îi ia mâna agentului și îi spune copilului: „Fugi.” Cu punct, frate, cu punct! Înnebunesc.

Întrebarea mea e… de ce, mă, dacă aveau subiect bun, intrigă, dramă, tot ce-i trebuie, de ce n-au Jucat cu J mare oamenii ăia? Teatrul în film i-a mers numai lui Von Trier în Dogville, nu toți regizorii europeni cultivatori de drame sunt Von Trier!

Vedeți  filmul doar dacă vă mănâncă să gustați o comedie care nu e comedie și o dramă care nu e dramă, în care toate replicile, fie ele de fericire sau nefericire, sunt spuse cu Punct la sfârșit!

Trailer Le Havre

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
One Comment

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *