Killing Them Softly

Killing them softlyKilling Them Softly, 2012

By Anca G

Când vinovatul nu e de găsit, toți trebuie să plătească

Din cea de-a doua colaborare a lui Brad Pitt cu regizorul Andrew Dominik( Chopper, The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford) a rezultat anul acesta Killing Them Softly, un film care a stârnit reacții controversate încă din primele momente după încheierea premierei de la Cannes. Killing Them Softly este adaptarea cinematografică a romanului Cogan’s Trade scris de George V. Higgins. Dominik transpune lumea anilor

Sfârșitul anului 2008, toiul alegerilor electorale pentru președinția Statelor Unite. Fiecare televizor din fiecare casă difuzează discursurile înflăcărate ale celor doi candidați, Obama și McCain (atent și extrem de potrivit alese de Dominik). MarkieTrattman (Ray Liotta), capul de afiș al mafiei locale își jefuiește propriile jocuri de noroc și își însușește banii tovarășilor săi de la masa verde. Lovitura provoacă o mare pagubă în cadrul economiei mafiei, similară crizei economice prin care trece America (și întreaga lume, de altfel) anului 2008.

De situație profită Russell (Ben Mendelsohn) și Frankie (ScootMcNairy), personaje construite magistral de Dominik. Nu știu dacă așa erau portretizați cei doi infractori wanna-be, dar regizorul reușește să mă uimească, cel puțin în construcția personajelor, cu o atmosferă incredibil de autentică. Personajele, toate, sunt perfect motivate prin situație socială, materială, comportament și înfățișare, iar în cazul lui Russel, parcă funcționează și dimensiunea olfactivă : D.

Cei doi formează un cuplu gen Tăntălăul și gogomanul, doi tipi de o inteligență îndoielnică, proaspăt ieșiți din închisoare. Russel nu-și schimbă hainele cu anii, arată deplorabil, gândește la fel de deplorabil, iar ca scop în viață, îl urmărește ideea de a se îmbogăți de pe urma furtului de câini. Banii câștigați, îi vrea investiți într-o afacere cu droguri. Impresia de veridicitate pe care o degajă este incredibilă. Russel e întruchiparea boschetarului de rând, cu planuri mari, dar care nu se poate abține să nu le ruineze înainte de a se fi materializat.

Scenele cu Russel în prim-plan sunt aproape la fel de savuroase ca și discuțiile despre „Royal withcheese” din PulpFiction – un soi de dirtyhumour, nu pervers, ci murdar în sensul proprii, în fața căruia nu poți decât să surâzi tâmp și să te gândeși „genial!”.

Frankie e jumătatea rațională a cuplului, deși nu atât de abrupt pe cât e Samuel L. Jackson în Pulp Fiction. El e dispus să „muncească” după placul lui Johnny „Squirrel”Amato (Vincent Curatola), care pare că a găsit planul perfect pentru a se îmbogăți: dacă Markie a fost în stare să-și jefuiască propriile jocuri de noroc o dată, de ce nu ar putea repeta lovitura? Dacă jocurile ar fi întrerupte de un jaf armat, nimeni nu ar bănui un alt coordonator al acțiunii, în afară de Markie, ceea ce înseamnă că dacă Russel și Frankie ar apărea mascați în încăpere și ar curăța de bani tovarășii de poker, toate oalele s-ar sparge în capul lui Markie.

Lovitura e dată. Banii, curățați. Frankie, Russel și Squirrel își împart câștigul și-și văd de treabă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuși, la nivelul economiei mafiei din America anilor 2008, un trai liniștit după o asemenea lovitură este puțin probabil. Vinovați trebuie găsiți. Atenție, nu „vinovații”, ci „vinovați”.

Atunci când nu se poate stabili din pricina cui economia merge către colaps, toți trebuie să plătească. Ideea este, de fapt, miza filmului, aplicată explicit la nivelul conflictului central al peliculei, dar și tacit, enunțând viziunea lui Dominik despre evoluția crizei financiare prin care lumea anului 2008 (romanul care stă la baza filmului se referă la o altă perioadă istorică) e nevoită să treacă. Filosofia care stă la baza filmului face ca acesta să devină un nepot îndepărtat, mult mai matur și mai urât mirositor, al lui PulpFiction, însă înzestrat cu același umor negru în care-și ascunde miza.

Să facem și liniște, zic! Și zice și filmul. Este momentul în care intră în prim-plan Jackie Cogan (Brad Pitt), o intrare magistral făcută pe muzica lui Johnny Cash, Whenthemancomesaroud. Pitt își joacă genial rolul, ridicând mafiotul Jackie Cogan la nivel de legendă urbană. Dacă nu ajunge Jackie Cogan la fel de celebru ca Lct. Aldo Raine din Inglourious Basterds, eu mă vopsesc blondă! Cogan e misterios, hotărât și ambițios. Fiecare pas pe care-l face degajă o siguranță cu parfum de gangster lucid și viclean. Trimis să facă curățenie, Cogan mărturisește că nu-i place să ucidă „de aproape”. Prea mult sentimentalism. Așa că își caută oameni ca să facă treaba în locul lui. Printre ei, un bătrân hitman devenit bețiv și ahtiat după prostituate mai neîndemânatic cu arma ca niciodată.

Dialogurile, cadrele, accentele muzicale, tensiunea, sângele dozat astfel încât să nu impresioneze, dar nici să pară superficial, figura implacabilă a lui Pitt, personajele mai mult decât autentice, umorul negru, dar mai ales circumstanțele prin care vinovații sunt eliminați (atenție la modul în care Frankie e scos din scenă), fac din Killing Them Softly o producție genială și un competitor serios la Oscaruri.

Un punct scăzut(și un arătător fluturând)din nota supremă pentru secundele în plus mâncare la dialoguri, așadar, filmul primește de la mine un 9/10 cu aplauze.

Trailer Killing Them Softly

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 4.0/10 (3 votes cast)
Killing Them Softly, 4.0 out of 10 based on 3 ratings
10 Comments
    • m@ri@n
      | Reply

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *