Kak Ya Provyol Etim Letom / How I Ended This Summer

Kak Ya Provyol Etim Letom / How I Ended This Summer

”Am să mă-ntorc bărbat…”

 By Anca G

Cinematografia rusească nouă (!) nu încetează să mă uimească. Se vede că ruşii au vână, şi când vor să şocheze, nu te iau cu binişorul, dimpotrivă, îţi aruncă în faţă fără menajamente tot ce au ei mai spectaculos. Şi spectaculosul rusesc este, spre deosebire de cel de peste Atlantic, atât de simplu şi atât de încărcat de tensiune în acelaşi timp, încât îţi intră pe sub piele fără să simţi, te fascinează şi te bântuie mult timp după ce s-a încheiat.

În cazul unui film care începe cu un generic cu litere chirilice, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, chiar dacă ai citit înainte un sinopsis / două, sau ai auzit despre şirul de distincţii care i s-au acordat pe la festivaluri, dar de un lucru poţi fi sigur – nici un fir de praf nu mişcă dacă n-are un rol bine stabilit, nici o picătură de sânge nu curge doar pentru contrastul cromatic sau ca să atragă puştanii împătimiţi ai Counter Strike, nicio vorbă nu e aruncată doar ca să-şi dea spectatorul seama că actorii dispun de facultatea limbajului articulat. Şi ce-i mai fain, nicăieri nu se vede strădania pentru detalii, chinul, ci ţi se prezintă totul cu o dezinvoltură incredibilă, de ajungi să te întrebi dacă nu cumva a lucrat la film o gaşcă de ştrumfi iscusiţi în locul regizorului.

Kak Ya Provyol Etim Letom face parte din noul val din cinemaul estic şi continuă seria de producţii-reper în evoluţia filmului rusesc, alături de bijuteria de Dom Durakov (2002) al lui AndreyKonchalovskiy, seria Nochnoydozor începută în 2004, care l-a făcut celebru pe Timur Bekmambetov (şi-a umilit Matrix-ulholiudian), sau povestea fratelui Danila, din filmele Brat I (1997) şi II (2000), dirijat de bagheta lui Aleksey Balabanov (mai încercaţi şi Gruz 200, dur, dar fain rău!)

Cu premii la Toronto, Berlin, Moscova şi locuri fruntaşe în clasamente, Kak Ya Provyol Etim Letom se constituie într-o dramă zguduitoare despre natura umană căreia i se cere un imens control şi o tărie formidabilă de a învinge copleşitoarea izolare şi evenimentele tragice tocmai pentru a se păstra umană.

Bătrânul Serghei lucrează ca meteorolog sezonier la o staţie meteo de pe o insulă din Oceanul Arctic de ceva vreme. E obişnuit să vadă în fiecare zi numai gheaţă, pietre, apă cât cuprinde. Frigul şi condiţiile aspre de viaţă nu-l impresionează. Nici izolarea, nici dieta cu peşte şi conserve. Ba chiar a învăţat să găsească o modalitate prin care să-şi facă şederea mai dulce – pescuieşte şi trimite acasă butoaie cu peşte arctic, pentru că Maşei lui îi place, iar gândul la ea şi la copilul lui, îi mai topeşte pentru câteva momente gheaţa din faţa ochilor.

Natura arctică nu-l iartă, însă, pe Pavel, zis Pasha, proaspăt absolvent, trimis de nu-ştiu-ce-nemernici tocmai unde-i gheaţa mai rece, să se călească. Dacă privim din unghiul lui, întregul film ne apare ca un traseu iniţiatic, în care personajul ajunge pe insulă copil, urmând să plece bărbat (că bine zicea nea` Chirilă în cântec). Vesel, sprinten, permanent însoţit de căştile din care-i urlă nişte heavy metal după sufletul rusului, el descoperă începutul verii ca un copil care se bucură de orice ciob de sticlă colorată găseşte în cale. Locul, îi pare un teren de joacă, iar stilul rece al naturii nordice este pentru el, o provocare.

Când Serghei începe să-l lase să se descurce singur la aparate, el plecând după peștele Mașei lui, luiPasha începe să-i piară zâmbetul de pe față. Încet-încet, băiatul este copleșit de singurătate. Dar mai rău decât Pasha, o duce bătrânul, care se va întoarce împotriva partenerului său de luptă împotriva ghețurilor cam în același mod în care se întoarce Jack Nicholson din Shining împotriva neveste-si: nu cu toporul, dar cu același impuls de a-l ucide.

Cum mi-am petrecut sfârșitul verii se transformă sub ochii noștri într-o luptă de supraviețuire, pentru că cele două personaje comit exact greșeala de care trebuiau să se ferească: devin, din prieteni, inamici de moarte. Ghețurile și singurătatea îi dezumanizează, și până și masa pe care trebuiau să o împartă frățește (peștele) devine o adevărată pradă – a se vedea tragismul scenei când Pasha mănâncă în sfârșit niște resturi de pește, cu o poftă teribilă, după ce ținuse „post” câteva zile bune.

Poate e apartenența la aceeași specie de „estic” sau încrederea în rasa umană, dar eu am avut pe parcursul filmului senzația că Serghei își va îmbrățișa într-un moment de-ăla luminat de-un soare cald partenerul și-i va zice că totul a fost o glumă – Aiurea! Suntem într-un film rusesc, nu la Hollywood.

Pasha nu se întoarce bărbat, ca-n moto-ul pe care l-am ales pentru cronică. El și Serghei se transformă în două animale nordice, care sunt gata să se ucidă când prind ocazia, care privesc acoperișul sub care trebuia să se adăpostească amândoi de frig ca pe un teritoriu adjudecat de cel mai puternic, iar hrana ca pradă.

Un film teribil despre ce înseamnă un om din care omenescul a fost înghețat. Nu-l ratați!

9/10!

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
2 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *