The Road – Guest post by Ştefan

In ultima sută de ani, cinematograful a oglindit lumea în care trăim, a transpus pe peliculă istoria aşa cum a fost, așa cum este, așa cum a crezut că va fi … Toată panoplia de sentimente aplicabile sufletului uman, eroii care ne-au populat mitologia sau monștrii care ne-au bântuit nopțile, poveștile copilăriei şi dramele adolescenţei, capodoperele literaturii şi istoria dureroasă a unei specii care a evoluat crezând că este binecuvântată, dar care şi-a oferit extrem de rar sau aproape deloc liniștea de a demonstra că ar fi astfel… Totul transpus într-o uriașă colecție de frânturi de timp imprimate pe peliculă, o fabuloasă împletitură de apologii şi acuze aduse omului şi civilizației.

Există un film care prefigurează sfârșitul…
Sfârșitul a tot ceea ce ne înconjoară. Anonim şi cenușiu…  Cenușiu şi depresiv. Aproape mort. Ultima parte a unui drum înfundat …

“The Road”…
Filmul care ridică o parte a cortinei  (deja semitransparentă, azi) ce ascunde Sfârșitul. Un capăt de drum nu atât de improbabil precum ne-am dori, un sfârșit pictat în nonculoare, lipsit de spectacol, minimalist şi sfâșietor în brutalitatea şi lipsa sa de glorie. Un sfârșit nedemn, tulburător şi agonizant… Povestea ultimă a unei civilizaţii care va fi alunecat către demenţă în urma sa rămânând o carcasă calcinată în interiorul căreia bântuie rămăşiţe costelive, murdare şi lipsite de ţel, vânători post apocaliptici, împinși de foame şi victimele lor, pelerini fără cauză, aflați în căutarea deșartă a materializării unei amintiri care le scurtcircuitează în memorie precum ultima urmă de conștiință în creierul unui zombie …
Cartea lui McCarthy este o capodoperă, iar filmul nu face excepție. Nu este un film spectaculos, dimpotrivă, este trist, macabru şi sfâșietor. Este, pur şi simplu, o poveste despre agonie, iar agonia nu este nici spectaculoasă şi nici nu produce adrenalină. Filmul acesta doare şi bântuie. Există o scenă care devastează, cu excepția cazului în care ești realmente lipsit de capacitatea de a înțelege. Aceea în care soția îşi părăşeşte familia. Mitul inversat al Evei. Începutul, atunci, şi sfârșitul, acum. Femeia care l-a luat de mână pe Adam, atunci, pentru a îi da drumul, definitiv, acum. Probabil, scena cea mai tulburătoare din istoria cinematografului, lăsând în urmă un sentiment acut de gol…  conștientizarea singurătăţii iminente.

Inutil a mai discuta despre plusuri sau minusuri, mai ales că cele din urmă lipsesc cu desăvârşire, în opinia mea. Filmul este senzațional şi total atipic, pentru că nu oferă o soluție, nu oferă speranță, nu oferă nimic altceva decât un sentiment copleșitor de…  sfârşit …

“The Road” nu a primit Oscarul. Nici nu ar fi putut. Conceptualizând Sfârșitul, Oscarul devine nimic altceva decât o deșertăciune.

Film uriaș. Din punctul meu de vedere, cel mai bun pe care l-am văzut. Vreodată…

Trailer  The Road

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

One For the Money, Two for the show… where the f… is the show?! Cam aşa sună întrebarea ce trece prin capul oricărui cinefil vinovat pentru că a acceptat să vizioneze cel mai nou film al lui Katherine Heigel.  Compromisul vizionării poate fi motivat de multe lucruri (probabil că spera la mai mult, posibil să fi fost fan Grey’s Anatomy nostalgici după Izzie sau poate pur şi simple le e drag de Katherine), dar cred că regretele sunt aceleaşi. 90 de minute au fost irosite aiurea, fiindcă tot ce îţi oferă One for the money e un spectacol ieftin, o comedie de acţiune jenantă în care morţii, vreo cinci-şase la număr, stârnesc umor în loc de dramatism. Scenariul te aruncă direct în mijlocul acţiunii ca şi cum totul ar fi o reprezentaţie live pe o scenă închiriată cu ora şi altcineva stă la coadă  pentru a intra în lumina reflectoare. Nu apucăm să facem cunoştinţă cu personajele, să le delimităm între bune şi rele, între principale şi secundare că deja acţiunea şi începe.

Heigel îşi face apariţia rapid şi cât ai zice peşte îşi schimbă profesia fără niciun fel de instructaj. Șomajul este abandonat şi noua carieră, vânător de recompense, este îmbrăţişată ca o mătură. Nu contează că Stephanie Plum habar n-are cu ce se mănâncă această meserie, nu contează că se ia la harţă cu oameni periculoşi, ea trebuie să se afirme pentru a se răzbuna pe o iubire din adolescenţă. Potul cel mare este prinderea unui poliţist (Joe Morelli), acuzat că a ucis un traficat de droguri în afara serviciului. Aventurile lui Plum au pe alocuri umor, numai că umorul provoacă cel mult un rânjet sec. Râsetele copioase sunt adânc închise şi cu un asemenea scenariu şi regie n-ai cum să ajungi la ele.

Există şi romantism la acest action comedy, pentru că Morelli are sentimente pentru Stephanie. Din fericire n-avem parte de scene siropoase şi nici de momente jenante, deşi uneori ca să nu adormim, regizorul a încercat să ne arate cât mai mult posibil din corpul lui Heigel. Din păcate perdeaua de duş a intervenit. Revenind la umor, că doar acesta este sarea şi piperul unei comedii, deşi sec el nu prea este provocat de personajele principale. Cele secundare reuşesc să-l resusciteze un pic, tocmai pentru că acestea au fost gândite altfel. Avem două prostituate destul de comice şi guralive şi un vânător de recompense decupat din reclamele la Action Man. Fără ele Heigel şi One for the Money n-ar fi reuşit nimic şi ne-ar fi plictisit din cale-afară.

Interpretarea e specifică pentru un astfel de film şi nimeni din distribuţie nu poate fi remarcat. Dacă totuși vreţi să ştiţi mai multe, vă spun că timp de câteva minute am crezut că mai toată distribuţia secundară din Grey’s Anatomy va apărea în acest film.

One For the money e o pierdere de timp, e un film gol, un film care reînvie gustul amar lăsat de Bounty Hunter. Trebuie vizionat doar dacă vă plictisiţi sau dacă sunteţi atât de obosit încât nu vă pasă ce merge atâta timp cât nu vă solicită atenţia şi intelectul.

Notă:4,5/10
Trailer

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

Dear Mr. Gacy 2010

Ozzy + Lecter = matrioska nord-americană

Anca G.

Tânguielile lui Ozzy Osborne din Mr. Crowley m-au lovit instantaneu când am văzut titlul filmului.

I-am făcut jocul. La fel ca și piesa, compusă de Ozzy în urma fascinației lui pentru ilustrul Aleister Crowley, filmul e inspirat dintr-o poveste reală, din legătura, cât se poate de bizară, dintre un student la drept și o altă figură celebră din lumea crimelor, John Wayne Gacy. Păcatul celui din urmă – tipul, fericitul posesor al unui farmec aparte, atrăgea în mirifica sa locuință copilandrii de până-n douăj` de ani, se juca puțin cu ei (în lipsă de prostituate), și pe urmă îi killărea cu grație, urmând a-i îngropa pe undeva prinprejurul casei, unde găsea și omul loc liber. 33 au fost – al 34-lea, doar pe jumate. Diferența dintre piesă și film e că prima avea să ajungă o capodoperă, iar ecranizarea…o matrioskănord-americană bună de înviorat o seară de sesiune.

Dacă e să ne luăm după similitudini, Dear Mr. Gacy se mai aseamănă destul de mult și cu o altă capodoperă, de data asta, a cinematografiei – The Silence of the Lambs, bineînțeles. N-ai nicio scuză dacă nu-ți aduci aminte pe parcursul filmului de cuvintele unui Anthony Hopkins încântător în rolul doctorului Hannibal Lecter: Good evening, Clarice!

Dar John Wayne Gacy nu e Hannibal Lecter, regia e semnată Svetozar Ristovski și nu Jonathan Demme, în locul lui Clarice vedem un copilandru efeminat, și matrioska tot matrioskă rămâne, chiar dacă are și ea farmecul ei.

Filmul începe – cum altfel – cu un reportaj despre John Wayne Gacy, pe care o parte din protagoniști îl urmăresc, ca pe orice știe de senzație, adică detașați. O parte, căci undeva, pe un fotoliu, uitându-se fix în ecranul televizorului, stă un puști, Jason Moss, proaspăt student la drept, a cărui minte coace o idee cel puțin arogantă – respectabilul domn Gacy, criminal de profesie și extrem de priceput în domeniu – ar putea deveni tema lucrării lui la criminologie. Gacy mai are câteva zile până la proces și toată lumea se așteaptă să fie condamnat la moarte, așa că Moss decide să profite de puținul timp rămas și să-i scrie lui Gacy în închisoare.

Toate bune și frumoase. Moss se laudă profesorului său cu genialul plan, fapt care îi stârnește acestuia o reacție nu tocmai încurajatore: am citit sute de lucrări despre criminali în serie şi sincer, cred că subiectul e supra expus şi banal. Dacă n-am ști, am zice că exact asta e viziunea regizorului despre filmul pe care ni-l livrează. Omul e sincer, știe că nu poate aduce nimic nou în genul abordat și că înaintea lui ne-au abordat și alții, iar unii dintre ei au devenit chiar puncte de reper (vezi The Silence of The Lambs), dar memoriile individului trebuie ecranizate (da, e bazat pe un fapt petrecut în realitate – chiar a existat un țăcănit dispus să-i scrie lui Gacy, dar s-a sinucis în 2006), iar noi trebuie să înghițim povestea, care nu e chiar rea.

Mergând mai departe cu planul său, Moss ajunge să-i povestească lui Gacy de toate și.. de toți, uneori chiar minte ca să-l câștige de partea sa. Bineînțeles, e vorba de prima jumătate a filmului, când studentul e arogant ca toți studenții, mândru ca Raskolnikov al lui Dostoievski, convins că are situația sub control și că nimic nu i se poate întâmpla. Obsesia de a scoate de la Gacy informații pe care nici FBI-ul n-a reușit să le scoată nu-i dă pace niciun moment: Daţi-mi vreo două săptămânişi îl fac să-mi mănânce din palmă.

El pornește de la datele pe care le are – familia și înfățișarea sa – și își inventează o viață pe placul killărului. Se documentează până la refuz, află că Gacy este homosexual (scârbos, știu..la faza asta am vrut să opresc filmul) și pozează într-un tânăr indecis, naiv, open-minded așa cum spun americanii. Trage de fiare ca să arate bine și-și convinge fratele să-l pozeze în ipostaze (scârbos de) provocatoare, poze pe care i le trimite lui Gacy. Își îndepărtează prietena și stă de vorbă cu o curvă masculină (există termenul?!) culeasă pe centură, ca să prindă termenii ”de specialitate” și să-l impresioneze pe killărel cu ceea ce-i place lui mai mult, iar când Gacy îl sună din închisoare se simte ca soldatul care-a reușit să aducă vestea victoriei grecilor, la Maraton.

Gacy reușește treptat să-i cucerească întreg universul. Studentul îi completează chestionarul cu răspunsuri împrumutate din interviurile lui, îi acceptă telefoanele cu taxă inversă din penitenciar și stă de vorbă cu el ore în șir, povestindu-și, cu –încă- inteligență o viață –încă- fictivă, și chiar scrie o scrisoare ca din partea fratelui său mai mic, când fermecătorul criminal se arată interesat de acesta.

Jocul cu focul n-a dus niciodată la nimic bun, asta o știm și fără să ne-o mai spună încă o dată regizorul, iar Moss devine în scurt timp, din vânător, vânat. Partida de tenis în care-l are ca partener pe Gacy, și propria minte drept minge, începe să se arate din ce în ce mai complicată, evoluție anunțată cumva și de vorbele killărului: Trebuie să fii mereu cu 5 paşi înaintea oricui,astfel încât tu să fii acela ce menţine controlul.

Din aproape în aproape, Svetozar Ristovskiconstruiește, dintr-un student mândru și îngâmfat, un puști pe care-l regăsim plângând și dârdâind, pentru că și-a dat seama de influența pe care o are Gacy din închisoare și hora cel puțin periculoasă în care a intrat. Totuși, ceva-ul din ADN-ul lui îl face să meargă mai departe.

Pe lângă personajele frumos descrise și jucate (chiar dacă, cum am mai spus, William Forsythe nu e Anthony Hopkins), soundtrack-ul subtil care accentuează iscusit momentele de tensiune și fidelitatea cu care regizorul redă memoriile realului Moss, filmul își demonstrează și ”calitatea” de matrioskă. O păcătoasă de scenă ni-l înfățișează pe deja-speriatul Moss jucându-se cu un pistol în oglindă și amenințând: Crezi că mă sperii? Crezi că mă sperii? Te-am prins, fraiere, FBI!. Mai bine-ar fi tăiat-o la montaj, căci lăsând-o nu ne-a trezit decât dorul de Taxi Driver și de bietul De Niro care se joacă și el cu o armă, mult mai stilat însă: Youtalkin’ tome?!. În aceeaşi păpuşă fabuloasă intră şi clişeele iubitei seduse şi abandonate în faţa preţiosului telefon de la Gacy, relaţia de BFF (asta­-i pentru cei care cred că dacă nu ştiu ce e Cityville, nu cunosc nici „dialectul” specific faceshit-ului) care se dezvoltă între pradă şi prădător, scena mesei care-i reuneşte pe cei doi în închisoare, sau curiozitatea bolnavă cu care gardienii se uită la monitoare când Gacytăbară pe copilandru. Ozzy şi Lecter îi pun capac ba chiar şi referirile la profilul psihologic al criminalului, care te fac să-ţi doreşti să apară trupa-minune din Criminal Minds de după vreo uşă, dar scuza producţiei rezidă în încercările de a ecraniza cât mai fidel memoriile lui Moss.

Filmul e, deci, salvat de atmosferă şi de coloana sonoră, de jocul actoricesc (cu mici excepţii) şi de încadrarea lui într-o perioadă în care mulţi cântă recviemul filmelor de gen – eu încă mai trag speranţa, Lars von Trier e viu.

Horror nu e în nici un caz, cel mult un horror psihologic şi un pic de dramă , dar ecranizarea îşi atinge scopul – te face să dai măcar un search pe Gugăl după realul John Gacy şi după romanul autobiografic al lui Moss.

Trailer Dear Mr. Gacy

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

Young adult

Afişul oficial al acestui film nu mi-a sugerat încredere şi am evitat destul de mult timp vizionarea. Prea mult roz, un câine gen mascotă, un tricou Hello Kitty şi o Charlize Theron cu o grimasă îngrozitoare m-au făcut să-mi pun semne de întrebare în privinţa calităţii acestui film. Totuşi, în ultima vreme am citit câteva opinii favorabile la adresa acestui film şi la adresa lui Charlize, aşa că prejudecăţile pornite de la posterul oficial au fost abandonate. Pe parcursul vizionării am descoperit un personaj colorat, o femeie în toată regula care nu doreşte maturizarea, o femeie cu un comportament de adolescentă. Acest comportament este doar o faţadă, o mască menită să-i protejeze un psihic firav, rănit de eşecurile din viaţa personală (o căsătorie eşuată şi lipsa prietenilor).

Totul începe când Mavis Gary, o scriitoare destul de apreciată, primeşte un e-mail cu o poză. Poza cu un copil nou născut îi aduce aminte de tinereţe, de liceu şi de ceea ce a avut atunci. Imaginea o tulbură şi o determină să se întoarcă acasă, în micul orăşel de provincie unde fiecare se cunoaşte cu fiecare. Ajunsă înapoi acasă, Mavis se cazează la un motel ieftin şi încearcă să-l recucerească pe iubitul din liceu. Acesta este căsătorit, are un copil şi este fericit. Dar lui Mavis nu-i pasă pentru că ea se gândeşte doar la binele ei şi consideră că toată lumea e nefericită. Aventura prin oraş nu-i aduce fericirea pe care o caută, ba chiar mai mult o face treptat să realizeze cât de jos a ajuns şi cât de nefericită este.

Interpretarea e decentă, Charlize Theron realizează un rol bun, un rol prin care actriţa se reafirmă după ceva vreme. Alături de ea mai apare şi Patrick Wilson, dar acesta se pare că acesta şi-a cam standardizat interpretarea de la Watchmen încoace.

Young Adult este o dramă cu accente comice,  un film cu nimic special. La final nu regreţi că l-ai vizionat, dar nici nu eşti cu nimic mai câştigat. Eşti faţă în faţă cu un personaj imatur şi dacă te regăsești în el s-ar putea să-ţi placă.

Notă:6,5/10
Trailer

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

Trailer:

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

After Hours

Lucruri ciudate se petrec noaptea în oraşele mari şi daca nu eşti o persoană obişnuită cu jungla de noapte mai bine stai înăuntru ca să nu păţeşti ceva. De acest sfat prietenesc nu a ascultat Paul Hackett, un tânăr cu o slujbă bine plătită şi un apartament în Manhattan, care după o zi de muncă plictisitoare s-a decis să exploreze oraşul. După ce intră în vorba cu Marcy, o femeie frumoasă, dar ciudată, Paul este invitat la ea acasă tocmai în celălalt capăt al oraşului. Din acest moment lucrurile încep să meargă prost spre foarte prost pentru Paul. În drum spre locuinţa lui Marcy, Paul dă peste un taximetrist pilot,  probabil coleg de platou cu De Niro la Taxi Driver. Ajuns totuşi cu bine, dar fără niciun ban, Paul dă peste colega de apartament a lui Marcy, o artistă excentrică semidezbrăcată. Conversațiile au un umor aparte şi au gust de nebunie. Cu întârziere Marcy ajunge acasă şi seara ciudată a lui Paul nu se sfârșește aici. Marcy nu e nici ea cu toate la cap. Vorbeşte de un viol de şase ore, dar violatorul e un fost prieten. Calvarul din mintea lui Paul este spulberat repede pentru că Marcy povesteşte cu seninătate că mai mult a dormit. Umorul ciudat e la el acasă, Paul încearcă să scape, numai că oraşul de noapte nu-l lasă.

În scenă intră alte doamne, un proprietar de dinner, nişte hoţi şi un grup de vecini furioşi pentru a-i face noaptea şi mai groaznică. Martin Scorsese se joacă cu personajul său. Îl aruncă constant din lac în puţ, îl scoate la suprafaţă pentru o gură de aer, ca apoi să-l ţină şi mai mult sub apă. Pentru privitor acest calvar e plăcut, dar pentru Paul nu. Cu toate acestea, el este avertizat că noaptea târzie este guvernată de alte reguli: “Different rules apply when it gets this late,”. Evadarea e de scurtă durată pentru că în scurt timp personajul cheie se găseşte prins într-o altă situație ciudată cu personaje şi mai şi. Chiar dacă nu poate scăpa, adevărata panică specifică genului thriller sau unei drame lipseşte. Avem în faţă o comedie şi panica este înlocuită de seninătate, de o oarecare credulitate (deşi vede că lucrurile îi merg tot mai prost, Paul continuă să aibă încredere în oamenii ciudaţi ai nopţii).

Cu ajutorul camerei, Scorsese creează o lume ciudată. Se insistă frumos pe nişte elemente aparent nesemnificative, cum ar fi cei 20 de dolari luaţi de vânt din taxiul groazei, pe nişte bucăţi de ziar, sau pe micile elemente responsabile pentru captivitatea personajului. Cartierul Soho, oraşul de noapte sunt locuri de coşmar pentru Paul, ceva de nerecunoscut. E ca şi cum la miezul nopţii lumea ştiută s-a cufundat în somn şi o alta a ieşit la suprafaţă. Orășeanul devine un turist ce urmează a fi devorat pentru că s-a abătut de la traseu. Din fericire, pentru că avem în faţă o comedie, Paul sfârșește cu bine şi într-un mod bizar ajunge din nou acasă.

After Hours e o comedie, e o aventură nocturnă tensionată, originală. E o analiză pitorească asupra vieţii de noapte într-un oraş care nu doarme niciodată, dar totuşi deseori destul de pustiu. Chiar dacă filmul are o vechime de peste 25 de ani, cred că pentru orice iubitor de umor va fi o experienţă plăcută.

Recomandat de Maria

Notă:8,5/10
Trailer

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

The Devil Inside

M-am săturat de producţii filmate cu o handy camera care au la bază un scenariu scris de nişte idioți. Nimic nu e credibil, nimic nu te sperie cu adevărat, totul fiind doar un carusel al prostiei lipsit total de originalitate. Când peste toate acestea se mai adaugă şi o poveste despre exorcizare, lucrurile devin şi mai plictisitoare. Frica se transformă în dezgust, mesajul de la începutul filmului devine doar o unealtă de promovare şi la final regreţi amarnic că ţi-ai pierdut vreo 80 de minute din viaţă. Noroc că acest film nu este foarte lung, pentru că altfel aproape sigur nimeni n-ar rezista până la final. Un astfel de film este şi The Devil Inside, o altă poveste despre posedare şi exorcizare.

Firul epic debutează când o voce anunţă la 911 trei crime. Timbrul vocal e ciudat, sugerând posedare demonică. N-aş fi zis nimic, dar unde naiba aţi mai văzut demon care după ce gustă din sângele nostru se decide, ca un bun cetăţean să anunţe poliţia şi salvarea? Trecem peste această chestiune, ne deplasăm la locul faptei şi descoperim o casă însângerată. Trei victime probabil ciomăgite, nişte polițiști idioţi şi apoi ne trezim înapoi în prezent. Undeva prin anii 2000 cu o domnişoară dornică să afle ce s-a întâmplat cu mama ei în casa aceea. Din dosarele oficiale reiese că mama ţăcănită  a luat un ciocan şi a început să le dea în cap celor care încercau s-o exorcizeze. Biserica Catolică nu a recunoscut cazul de posedare, dar a transferat-o pe nebună la un spital din Roma. Ajunsă în minunata Italie, Isabella se apucă de un documentar despre exorcizare şi despre mama ei. Participă la o ședință de exorcizare şi decide alături de doi preoţi să o exorcizeze şi pe mama sa. Dar surpriză ce să vezi? Ceva merge rău, demonul sare din trupul babei şi se plimbă printre ăștia vii omorând cam tot ce-i ies în cale.

Îmi cer scuze dacă v-am cam spus tot filmul, dar idioţenia asta nu merită atenţia voastră. Nimic nu e credibil, nimic nu te sperie pentru că totul a mai fost văzut de ”n” ori. Nişte trupuri contorsionate nu sperie pe nimeni, tensiunea nu se acumulează şi camera nu se mişcă deloc convingător. Despre originalitate nu poate fi vorba, aşa că The Devil Inside e mai degrabă un colaj prost făcut cu scene din alte filme.

The Devil Inside e un film care-ţi jigneşte inteligenţa, un film idiot din cap până în picioare pe care trebuie să-l evitaţi.

Notă:0,5/10
Trailer The Devil Inside

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

Povestea nu te determină să parcurgi tot filmul, personajele nu sunt la fel de haioase ca cele din prima parte, vizual nimic nu te hipnotizează şi cu toate acestea ceva te face să nu opreşti vizionarea. Acel ceva e coloana sonoră, montajul audio care combină foarte bine mai multe genuri pentru a realiza o experiență auditivă senzaţională. De la We are the Champions, Under presure şi un mic fragment de operă, se ajunge şi la Dragostea din tei şi umorul intră în scenă când două cuvinte în română sunt rostite de personajul lui Brad Pitt.

Din păcate în afară de coloana sonoră nu prea există alte multe lucruri pozitive. Umorul e slab, replicile inteligente încărcate de umor se pot număra cu degetele de la o mână(”there is no such thing as free, Will”), iar tensiunea specifică multor filme de animaţie lipseşte. Există o atitudine pozitivă prin care se sugerează că şi cei mici pot schimba lucrurile dacă cred cu adevărat în ele. Destinul este contestat din nou. Mumble nu mai este un pinguin mic, acum are familie şi încearcă să se apropie de fiul lui Erik. Acesta nu are magia Happy Feet şi încearcă să fie altceva. Aventura lui începe când descoperă într-o altă comunitate un pinguin zburător, un tip carismatic care-i dă speranță că poate să facă orice. După această doză de optimism, încălzirea globală se introduce singură în poveste pentru a crea un pic de tensiune. Gheţarii încep să se mişte şi familia pinguinilor imperiali, sunt captivi într-o prăpastie de gheaţă. Poveştile cu tâlc pentru copii sunt aproape la fel cu ceea ce se întâmplă de acum înainte în Happy Feet 2. Pinguinii se unesc, oamenii le vin în ajutor, apoi alte animale, totul pentru a realiza ceva imposibil.

În afară de personajele cunoscute, de pinguini şi morse, mai există două personaje, oarecum inutile. Este vorba de Will şi Bill, doi Krill care seamănă cu nişte creveţi. Cei doi pornesc o aventură ciudată, motivată de dorinţa lui Will(Brad Pitt) de a vedea lumea dincolo de bancul de Krill. În aventura lui, acesta descoperă că este doar un plancton, că are un rol bine definit în natură şi că nu prea poate face nimic altceva. Motivat de un spirt libertin, Will încearcă să-şi schimbe condiţia, încearcă să devină altceva şi pătrunde într-o lume prea mare pentru el. Dialogul dintre Will şi Bill (Matt Damon şi Brad Pitt) are un pic de umor, numai că personajele sunt aproape inutile pentru povestea generală.

George Miller responsabil şi pentru Happy Feet nu a reuşit să realizeze o continuare demnă de prima parte. Povestea e seacă, umorul e slab, efectele CGI sunt mediocre şi fără coloana sonoră vizionarea putea deveni extrem de plictisitoare. Copiii se pot distra binişor la acest film, dar adulţii se vor plictisii repede daca muzica nu le va fi pe plac sau dacă nu gustă din glumele seci ale lui Brad Pitt şi Matt Damon. Happy Feet 2 e doar o doză de optimism, o poveste tip pildă pentru cei mici.

Notă:6,5/10
Trailer

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis

Detective Story

Detective Story este un film despre moralitate, despre cât de subţire e graniţa dintre cei cinstiţi şi infractori. E un portret al vieţii de zi cu zi într-o secţie de poliţie, o caracterizare generală a celor care ajung în acest loc. Filmul lui William Wyler intră la categoria one room movie, lucru datorat camerei de filmat, iar povestea e prezentată din nou aproape ca o piesă de teatru. Avem o scenă – secţia de poliţie, avem recuzita (echipamentele polițiștilor, costumele, etc.), două-trei încăperi, dar numai două prezentate publicului şi personajele. Dintre toate personajele, protagonistul central e James McLeod (Kirk Douglas), un poliţist cinstit, obsedat de litera legii şi de pedepsirea oricărui infractor. Aflat în slujba legii de ceva timp, McLeod e cunoscut pentru numărul mare de condamnări, dar şi pentru atitudinea agresivă cu care-i tratează pe unii infractori.

Povestea detectivului şi personalitatea lui McLeod căpătă mai mult contur când un doctor pe nume Schneider, acuzat de practice ilegale, se predă. Confruntările verbale sunt spectaculoase şi o ură evidentă faţă de doctor se observă, dar adevărul din spatele poveştii nu iese la iveală decât spre sfârşit când aflăm că în trecut şi soţia lui McLeod a fost o pacientă de-a doctorului Schneider.

Cu ajutorul unui personaj observator, o tânără cu nişte probleme care a furat o geantă, suntem martori la mai multe drame şi un mici experimente sociale. În acelaşi timp în secţia de poliţie este adus un tânăr acuzat că a furat de la şeful său nişte bani. Băiatul nu e infractor, e fost soldat, dar pentru McLeod trecutul nu contează. El este vinovat şi trebuie pedepsit pentru că altfel comportamentul de infractor va degenera. McLeod nu crede în a doua șansă așa că nimic din pledoaria celor dragi şi chiar a unui coleg  nu contează. În contrast cu acesta este adus un hoţ, un actor talentat, conştient de forţa negării. Deşi dovezile sunt împotriva lui, hoţul găseşte diferite poveşti pentru a-şi salva pielea. Diferenţa dintre cei doi reţinuţi e la nivel de atitudine. Tânărul aflat la prima infracţiune are mustrări de conştiinţă, e supărat, abătut, dar e gata să-şi primească pedeapsa. Celălalt se zbate, încearcă din răsputeri să scape şi la un moment dat este pe punctul de a reuşi.

Din punct de vedere tehnic, Detective Story se evidenţiază prin lungimea cadrelor, prin captivitatea personajelor (acestea încearcă de mai multe ori să evadeze, să plece, dar mereu ceva intervine) şi atenţia de la bun început asupra armelor de foc. Mai mereu observăm cum personajele au grijă de arme, cum li se schimbă poziţia pentru a fi ascunse de infractori. Evident prin aceste cadre aşa-zisa piesă de teatru îşi pierde din caracter, pentru că regizorul te manipulează sugerându-ţi subtil punctul culminat.

Distribuţia se remarcă prin rolul făcut de Kirk Douglas, dar pentru mine adevăratul star a fost Joseph Wiseman, în rolul hoţului de meserie cu un cazier stufos în spate. Acesta este excepţional când se plânge, comic când neagă şi genial când îşi arată adevărata faţă.

Detective Story e un film clasic, o lecţie moralizatoare despre dreptate, un film pentru toţi cinefilii înrăiţi capabili să aprecieze genialitatea unui film realizat în urmă cu mai mult de 60 de ani.

Notă:8,5/10
Trailer

Vizitati-ne si pe http://www.facebook.com/FilmSinopsis