Django Unchained

Django UnchainedDjango Unchained – i like the way you die boy

Nu sunt nici pe departe cea mai potrivită persoană care sa-l critice pe Tarantino. Nu sunt cel mai mare fan al lui, dar recunosc că filme ca Reservoir Dogs si Pulp Fiction sunt adevărate capodopere. Din păcate de-a lungul timpului îmbătrânim, ne pierdem inspiraţia sau pur şi simplu nu mai găsim ceva strălucitor în mulţimea de filme idioate care ne înconjoară. Încercăm să ieşim la suprafaţă cu ceva diferit, cu ceva nou numai că de data aceasta nu mai merge. Cam acestea ar fi cuvintele cu care încep recenzia celui mai nou film semnat Quentin Tarantino, Django Unchained. Filmul aşteptat de de către toţi cinefilii este în primul rând prea lung şi nu mai are un scenariu atât de deştept ca şi primele capodopere ale regizorului. Întreaga aventură a lui Django şi Schultz ţine vreo 166 de mine şi în mod normal minutele n-ar fi fost prea multe dacă Tarantino concentra mai bine acţiunea în loc să lălăiască cu un capitol dedicat parcă cinei cea de taină. Invitaţi sunt Django şi Schultz doi vânători de recompense, iar gazda este Calvin Candie(Leonardo DiCaprio) un moşier din Mississppi căruia îi place din când în când să-şi hrănească câinii cu negrii nefolositori de pe plantaţie.

Dar până să ajungem la cina cea de taină trecem printr-un început de film extrem de bun. Tarantino părăseşte oraşele agitate, claustofobe şi se întoarce în timpul vestului sălbatic şi al sclaviei. Aici îl introduce frumos pe Dr Schultz, un dentist neamţ care şi-a dat seama că pe tărâmul făgăduinţei se câştigă mai bine din ucis oameni decât din reparat dinţi. Cu o trăsură specială încoronată cu un molar uriaş, Schultz călătoreşte prin ţară ucigându-i pe toţi cei care au călcat dincolo de limitele legii. Într-o noapte Schultz dă peste nişte negustori de sclavi de la care doreşte să cumpere unul. Un sclav mai special pentru că poate identifica nişte criminali cu o recompensă destul de mare pe capul lor.

Cu ocazia acestei intoduceri în poveste, Tarantino are grijă să ne arate din ce aluat sunt făcute personajele sale. Schultz e inteligent, educat şi ştie să mânuiască pistolul excepţional. Nu are nici o remuşcare când vine vorba de ucis, dar nici nu-i un psihopat excitat când vede sânge. E un mic geniu, cu defecte şi cu o limbă capabilă să-i pună pe gânduri pe cei gata de ucis chiar şi atunci când în mod normal cuvintele sunt de prisos. De cealaltă parte Django nu e tocmai sclavul perfect. E genul răzbunător, e un talent înnăcut când vine vorba de a mânui arma. Spre deosebire de Schultz, constant pe tot parcursul filmului, Django evoluează. Se schimbă, devine mai răzbunător, un mic actor capabil să-şi controleze sentimentele chiar şi atunci când ajunge faţă în faţă cu cei mai răi proprietari de sclavi.

Cei doi pornesc la drum şi fiecare confruntare este specială. Tarantino ne încântă ca la începutul carierei, ca apoi să o dea în bară. Scenele cu împuşcături din prima parte a filmului sunt sângersoase, însă Tarantino nu face abuz de substanţele acelea vâscoase roşii ieşite parcă din tuburi sub presiune. Se zice că acele scene sunt sarcastice însă eu nu reuşesc să văd sarcasmul din spatele unor, scuzaţi cuvintele, muci vâşcoşi roşii.

Povestea celor doi continuă şi după ce criminalii sunt trimişi pe lumea celor drepţi pentru că Django are de gând să-şi găsescă soţia pe nume Broomhilda, o sclavă vândută în Mississippi. Odată ce Django şi Schultz pătrund în Mississippi filmul devine mai plictisitor. Se vorbeşte prea mult şi se întămplă prea puţine. Candie Calvin, interpretat destul de bine de Leonardo DiCaprio le prezintă celor doi presupuşi clienţi(cei doi se dau drept clienţi aflaţi în căutarea unui luptător) marfa şi conacul. În cadrul cinei ceva intervine şi lucrurile o iau razna.

Nu cred că trebuie să vă dau mai multe detalii aşa că în continuare o să sintetizez părţile bune şi rele ale filmlui. Începem cu cele bune, regăsite majoritatea în prima parte. Aici povestea curge frumos, confruntările sunt spectaculoase, trăsăturile personajelor ies frumos în evidenţă. Există chiar şi o scenă senzaţională, plină de umor despre începuturile Ku Klux Clan(de apreciat aici şi Don Johnsson). Coloana sonoră e bună pentru că hip hop-ul sau rapu-ul (mereu am probleme cu cele două) nu şi-a făcut apariţia.

Trecem la aspectele negative care ţin în primul rând ”Mississippi chapter”. Personajul lui Leonardo are farmec, însă toată tevatura e prea lungă. Tot aici vedem o schimbare la Django, o schimbare de atitudine potrivită mai degrabă pentru un Dirty Harry. Coloana sonoră trece spre hip hop, iar scenele cu împuşcături (apropo, nu este nici măcar una cu un duel în mijlocul străzii sau într-un bar) captă un aspect idiot. Răufătorii tot apar ca furnicile după ploaie, deşi în mod normal n-au de unde şi trag ca proşti tot în acelaşi loc.

Cu bune cu rele Django Unchained e un film decent dar care pe mine m-a dezamăgit pentru că vroiam mai mult. Vroiam ceva din vechiul Tarantino sau ceva nou, diferit. Înanite de a vă lasa pe voi să decideţi dacă am dreptat sau bat câmpii vă mai spus că la aspecte pozitive era cât pe ce să-l uit pe Christoph Waltz, cu un rol excepţional demn de un premiu oscar.

Notă:7/10

Trailer Django Unchained

• La o a doua vizionare nota s-ar putea să crească dar cu maxim 1 punct 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 4.0/10 (5 votes cast)
Django Unchained, 4.0 out of 10 based on 5 ratings
7 Comments
    • m@ri@n
      | Reply

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *