Dear Mr. Gacy 2010

Dear Mr. Gacy 2010

Ozzy + Lecter = matrioska nord-americană

Anca G.

Tânguielile lui Ozzy Osborne din Mr. Crowley m-au lovit instantaneu când am văzut titlul filmului.

I-am făcut jocul. La fel ca și piesa, compusă de Ozzy în urma fascinației lui pentru ilustrul Aleister Crowley, filmul e inspirat dintr-o poveste reală, din legătura, cât se poate de bizară, dintre un student la drept și o altă figură celebră din lumea crimelor, John Wayne Gacy. Păcatul celui din urmă – tipul, fericitul posesor al unui farmec aparte, atrăgea în mirifica sa locuință copilandrii de până-n douăj` de ani, se juca puțin cu ei (în lipsă de prostituate), și pe urmă îi killărea cu grație, urmând a-i îngropa pe undeva prinprejurul casei, unde găsea și omul loc liber. 33 au fost – al 34-lea, doar pe jumate. Diferența dintre piesă și film e că prima avea să ajungă o capodoperă, iar ecranizarea…o matrioskănord-americană bună de înviorat o seară de sesiune.

Dacă e să ne luăm după similitudini, Dear Mr. Gacy se mai aseamănă destul de mult și cu o altă capodoperă, de data asta, a cinematografiei – The Silence of the Lambs, bineînțeles. N-ai nicio scuză dacă nu-ți aduci aminte pe parcursul filmului de cuvintele unui Anthony Hopkins încântător în rolul doctorului Hannibal Lecter: Good evening, Clarice!

Dar John Wayne Gacy nu e Hannibal Lecter, regia e semnată Svetozar Ristovski și nu Jonathan Demme, în locul lui Clarice vedem un copilandru efeminat, și matrioska tot matrioskă rămâne, chiar dacă are și ea farmecul ei.

Filmul începe – cum altfel – cu un reportaj despre John Wayne Gacy, pe care o parte din protagoniști îl urmăresc, ca pe orice știe de senzație, adică detașați. O parte, căci undeva, pe un fotoliu, uitându-se fix în ecranul televizorului, stă un puști, Jason Moss, proaspăt student la drept, a cărui minte coace o idee cel puțin arogantă – respectabilul domn Gacy, criminal de profesie și extrem de priceput în domeniu – ar putea deveni tema lucrării lui la criminologie. Gacy mai are câteva zile până la proces și toată lumea se așteaptă să fie condamnat la moarte, așa că Moss decide să profite de puținul timp rămas și să-i scrie lui Gacy în închisoare.

Toate bune și frumoase. Moss se laudă profesorului său cu genialul plan, fapt care îi stârnește acestuia o reacție nu tocmai încurajatore: am citit sute de lucrări despre criminali în serie şi sincer, cred că subiectul e supra expus şi banal. Dacă n-am ști, am zice că exact asta e viziunea regizorului despre filmul pe care ni-l livrează. Omul e sincer, știe că nu poate aduce nimic nou în genul abordat și că înaintea lui ne-au abordat și alții, iar unii dintre ei au devenit chiar puncte de reper (vezi The Silence of The Lambs), dar memoriile individului trebuie ecranizate (da, e bazat pe un fapt petrecut în realitate – chiar a existat un țăcănit dispus să-i scrie lui Gacy, dar s-a sinucis în 2006), iar noi trebuie să înghițim povestea, care nu e chiar rea.

Mergând mai departe cu planul său, Moss ajunge să-i povestească lui Gacy de toate și.. de toți, uneori chiar minte ca să-l câștige de partea sa. Bineînțeles, e vorba de prima jumătate a filmului, când studentul e arogant ca toți studenții, mândru ca Raskolnikov al lui Dostoievski, convins că are situația sub control și că nimic nu i se poate întâmpla. Obsesia de a scoate de la Gacy informații pe care nici FBI-ul n-a reușit să le scoată nu-i dă pace niciun moment: Daţi-mi vreo două săptămânişi îl fac să-mi mănânce din palmă.

El pornește de la datele pe care le are – familia și înfățișarea sa – și își inventează o viață pe placul killărului. Se documentează până la refuz, află că Gacy este homosexual (scârbos, știu..la faza asta am vrut să opresc filmul) și pozează într-un tânăr indecis, naiv, open-minded așa cum spun americanii. Trage de fiare ca să arate bine și-și convinge fratele să-l pozeze în ipostaze (scârbos de) provocatoare, poze pe care i le trimite lui Gacy. Își îndepărtează prietena și stă de vorbă cu o curvă masculină (există termenul?!) culeasă pe centură, ca să prindă termenii ”de specialitate” și să-l impresioneze pe killărel cu ceea ce-i place lui mai mult, iar când Gacy îl sună din închisoare se simte ca soldatul care-a reușit să aducă vestea victoriei grecilor, la Maraton.

Gacy reușește treptat să-i cucerească întreg universul. Studentul îi completează chestionarul cu răspunsuri împrumutate din interviurile lui, îi acceptă telefoanele cu taxă inversă din penitenciar și stă de vorbă cu el ore în șir, povestindu-și, cu –încă- inteligență o viață –încă- fictivă, și chiar scrie o scrisoare ca din partea fratelui său mai mic, când fermecătorul criminal se arată interesat de acesta.

Jocul cu focul n-a dus niciodată la nimic bun, asta o știm și fără să ne-o mai spună încă o dată regizorul, iar Moss devine în scurt timp, din vânător, vânat. Partida de tenis în care-l are ca partener pe Gacy, și propria minte drept minge, începe să se arate din ce în ce mai complicată, evoluție anunțată cumva și de vorbele killărului: Trebuie să fii mereu cu 5 paşi înaintea oricui,astfel încât tu să fii acela ce menţine controlul.

Din aproape în aproape, Svetozar Ristovskiconstruiește, dintr-un student mândru și îngâmfat, un puști pe care-l regăsim plângând și dârdâind, pentru că și-a dat seama de influența pe care o are Gacy din închisoare și hora cel puțin periculoasă în care a intrat. Totuși, ceva-ul din ADN-ul lui îl face să meargă mai departe.

Pe lângă personajele frumos descrise și jucate (chiar dacă, cum am mai spus, William Forsythe nu e Anthony Hopkins), soundtrack-ul subtil care accentuează iscusit momentele de tensiune și fidelitatea cu care regizorul redă memoriile realului Moss, filmul își demonstrează și ”calitatea” de matrioskă. O păcătoasă de scenă ni-l înfățișează pe deja-speriatul Moss jucându-se cu un pistol în oglindă și amenințând: Crezi că mă sperii? Crezi că mă sperii? Te-am prins, fraiere, FBI!. Mai bine-ar fi tăiat-o la montaj, căci lăsând-o nu ne-a trezit decât dorul de Taxi Driver și de bietul De Niro care se joacă și el cu o armă, mult mai stilat însă: Youtalkin’ tome?!. În aceeaşi păpuşă fabuloasă intră şi clişeele iubitei seduse şi abandonate în faţa preţiosului telefon de la Gacy, relaţia de BFF (asta­-i pentru cei care cred că dacă nu ştiu ce e Cityville, nu cunosc nici „dialectul” specific faceshit-ului) care se dezvoltă între pradă şi prădător, scena mesei care-i reuneşte pe cei doi în închisoare, sau curiozitatea bolnavă cu care gardienii se uită la monitoare când Gacytăbară pe copilandru. Ozzy şi Lecter îi pun capac ba chiar şi referirile la profilul psihologic al criminalului, care te fac să-ţi doreşti să apară trupa-minune din Criminal Minds de după vreo uşă, dar scuza producţiei rezidă în încercările de a ecraniza cât mai fidel memoriile lui Moss.

Filmul e, deci, salvat de atmosferă şi de coloana sonoră, de jocul actoricesc (cu mici excepţii) şi de încadrarea lui într-o perioadă în care mulţi cântă recviemul filmelor de gen – eu încă mai trag speranţa, Lars von Trier e viu.

Horror nu e în nici un caz, cel mult un horror psihologic şi un pic de dramă , dar ecranizarea îşi atinge scopul – te face să dai măcar un search pe Gugăl după realul John Gacy şi după romanul autobiografic al lui Moss.

Trailer Dear Mr. Gacy

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
No Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *