Balda triste de trompeta

Balada triste de trompeta

… două calmante și-un pahar cu apă, vă rog!

 recomandat de Anca G

După Jackie Brown, Four Rooms, Pulp Fiction și chiar Inglourious Basterds, ne-am dat cu toții seama că Tarantino nu e chiar întreg la minte. E preferatul meu, recunosc, dar genialitatea lui iese câteodată din sfera mea de înțelegere. De pildă, unul din momentele în care Q.T. a sărit de-a binelea peste cal a fost prin 2010, atunci când a oferit premiul pentru cea mai bună regie, din cadrul Festivalului de Film de la Veneția, lui Alex de la Iglesia, pentru Balada triste de trompeta.

Motivele gestului lui Tarantino au fost îndelung discutate în revistele cu profil cinematografic, însă filmul cu pricina nu încetează să stârnească controverse.

S-a spus că Balada triste de trompeta posedă două chei de interpretare, una rațională și una filosofico-psihologică. Cea rațională fixează atenția spectatorului către povestea lui Javier. Tânăr fiu de clovn, Javier își vede tatăl înnebunit și întemnițat în timpul războiului civil din Spania anului 1937. Tatăl, un clovn vesel, este luat cu arcanul de inamicii lui Franco, și transformat într-o mașină de ucis dictatori. Neavând altă scăpare, se supune, și sfârșește cam prost, întrucât e capturat de oamenii regimului și apoi… ucis, nu înainte să-i strige râzând isteric fiului său ultimul sfat: vei deveni un clovn trist! Singura ta speranță de fericire e răzbunarea!. Nu vă strâmbați, asta nu-i nimic pe lângă ce va urma. E doar preludiul nebuniei lui Alex de la Iglesia.

Puștiul crește mare și în urechi îi răsună permanent îndemnul tatălui său. Peste ani, în 1973 (se pare că imaginația lui Iglesia dă pe lângă și în situația asta. Javier avea vreo 10 ani când tatăl său dădea colțul. Plus 36 de ani, asta înseamnă 46, dar el arată ca un virgin de 30 de ani.), Javier se angajează la un circ ambulant pentru a-și îndeplini visul de a deveni un clovn trist. Acolo o cunoaște pe Natalia, trapezistă frumoasă și blondă, nevasta patronului circului, Sergio, la rândul lui un clovn – dar clovn vesel. Și-așa, avem în ring două contraste, în care Iglesia mai ascunde vreo două: clovnul trist, dar inimos și clovnul vesel, veșnic beat și violent. Natalia devine mărul Discordiei și sursa tuturor necazurilor ce vor urma. Permanent bătută, umilită și suspectată de adulter de către Sergio, Natalia pare, totuși, o ușuratică, oricât ar vrea Iglesia să ne-o prezinte ca pe o victimă. Personajului îi lipsește profunzimea și motivarea. Ea nu ezită să-l ia pe Javier la o plimbare și să-și miște limba într-un mod licențios, deși știa că o să se înece în propriul sânge dacă află bărbate-său.

Cum, necum, lui Javier îi cade fata cu tronc rău de tot, și când vede câte îndură de pe urma soțului său, își jucă că o va salva, chiar dacă va trebui să comită o crimă. Ceea ce… cam face. Cu o trompetă de jucărie. Sergio nu moare, dar este desfigurat pe viață, Natalia rămâne traumatizată, iar Javier își ia calea în pădure, unde trăiește ca un sălbatic, mâncând carnea unei căprioare și fugind în fundul gol de mistreți (să zicem că aici înțeleg eticheta de comedie a filmului…).

Imaginile sunt de un grotesc cu greu imaginabil (asta dacă nu cumva te cheamă Alex de la Iglesia), iar evenimentele prezentate nu au absolut nicio justificare logică. Aici e punctul în care orice urmă de motivare și rațiune a filmului se duce și se tot duce.

Javier ajunge fix la casa colonelului care îi omorâse tatăl, la care e tratat ca un animal: folosit la vânătoare, pe post de copoi, pus să aducă (cu gura) păsările împușcate. Nebunia întrece aici orice limită. Javier își aduce aminte de sfatul tatălui și de figura Nataliei și-și jură răzbunare. Mușcă mâna lui Francă până la sânge, își face un machiaj (permanent) de clovn cu sodă caustică și fierul de călcat lipit de obraji, își procură echipament de kamikaze și ucide pe oricine îi stă în cale.  Până și King Kong pare mai simpatic decât el. În înflăcărarea lui, încă mai crede că Natalia are nevoie de o salvare, dar odată ajuns la ea intră în sfera de atac a lui Sergio. Si dă-i si luptă/ si luptă si dă-i. Întrucât pe cei doi clovni nu i-a învățat nimeni că prea mulți bucătari strică supa, măcelul pricinuit de ei are ca efect distrugerea unei părți din oraș, oripilarea angajaților de la circ/cabaretul unde lucra, mai nou, Natalia, a polițiștilor, autorităților, și a oricărui om normal care a apucat să dea play DVD-ului cu filmul ăsta. Natalia sfârșește ruptă-n două din dragostea bărbaților. Tristuț.

Booon. Am zis mai înainte că filmul are două chei de interpretare. Cea de-a doua cheie, cea pe care a vrut Tarantino s-o creadă, este cea care face din Natalia metafora Spaniei din timpul războiului civil, din Javier, rebelii, iar din Sergio, dictatura franchistă. O fi. Însă avem prea puține indicii care să îndrepte clar spectatorul în direcția asta. Iglesias n-are rafinament cinematografic, și extrema violență vizuale pare să-l ducă undeva, prea departe. Ochiul este furat de atât de multe cadre inimaginabil de crude, încât nu mai lasă timp creierului să judece și metafora din adâncurile regiei. Cu tot respectul pentru cineast, nu prea mi-ar veni să râd, în calitate de spaniol, dacă țara mea ar fi imaginată ca o trapezistă de moravuri ușoare, poporul ca un clovn nebun și mutilat, iar conducătorul (cu toate defectele lui), ca alt clovn nebun și mutilat.

Dacă în Inglourious Basterds, cadrul cu Hitler uitându-se la propriul război și la ororile acestuia, și aplaudând fericit, trimitea clar la ideea spectatorului nerușinat care aplaudă violența vizuală, bucurându-se, într-un mod nelegiuit, de spectacol, aici metafora este mult prea estompată de cruzimea cadrelor.

Stângaci, Iglesia își justifică titlul prin referința la trompetă ca armă a pseudo-crimei lui Javier, și prin cântecul care-l inspiră pe acesta, și de la care filmul împrumută numele.

Dau un 5 din 10 exclusiv pentru muzică și culori (sau non-culori), și îl recomand celor cu stomac de fier.

Trailer

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
4 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *