Babycall

Babycall

D: Pål Sletaune
R: Noomi Rapace
Release: 24 Iulie 2012
US Box Office: –
Durată: 1 h 36 min
Gen:  Thriller

N-aş spune că Babycall în regia lui Pål Sletaune e un horror ci mai degrabă un thriller destul de bine pus la punct, o dramă puternică cu Noomi Rapace în rol principal. Elementele specifice genul horror cam lipsesc(dar nu în totalitate), locul lor fiind luat de cele care definesc genul thriller(avem suspans, tensiune, frică, toate manifestându-se la un nivel psihologic).

Babycall sau The Monitor ne prezintă povestea Annei, o femeie tristă, mai mereu speriată, care trebuie să locuiască în Oslo alături de fiul ei Anders, după ce a fugit de un soţ violent. Nu facem cunoştinţă cu şotul, amintirile evenimentelor nu există, dar frica din ochii Annei confirmă că atât ea cât şi Andres au fost supuşi unor tratamente inumane. Adaptarea în noul mediu se face destul de greu, frica e constantă şi nimeni nu este alături de Anna. Nimic deosebit până acum, însă dacă eşti atent o să obervi un peisaj rece, un oraş prea monoton afundat parcă în depresie sau în tristeţe. Blocul în care locuieşte Anna îmi aduce aminte de Let der ratte come in, întunericul şi frigul fiind totuşi absente. În locul lor avem parte de o lumină difuză, de un bloc împrumutat parcă de la arhitecţii comunişti (chiar şi holul pare a fi unul de timp comunist, uşor de regăsit în multe blocuri de la noi) şi de un cartier prea liniştit. La început frica Annei şi atitudinea ultra protectivă faţă de Andres e firească ţinând cont de faptul că fuge de un bărbat cu o tentativă de omor la activ, aşa că nefirescul te manipulează şi devine firesc. Ca să fie mai mereu lângă Anders, Anna cumpără un babymonitor prilej cu care se împrieteneşte cu un tip vânzări, Helge, un bărbat singur a cărui mamă se află pe patul de moarte. Cei doi se apropie după ce Anna îl vizitează pentru că a avut o problemă cu monitorul de bebeluşi. Într-o seară liniştită în monitor s-au auzit ţipetele unei femei, deşi în camera lui băiatului ei nu era nimeni. Deşi bizare, ţipetele primesc explicaţia ştiinţifică şi astfel încă un element horror se prăbuşeşte.

După aceste momente filmul începe să definească şi mai clar. Frica, precauţia se transformă în paranoia şi nebunia începe dea cărţile pe faţă. Andres are schimbări bruşte de atitudine, aduce un prieten bizar, iar Anna se pierde în mijlocul oraşului printr-o pădure ce există numai în capul ei. Din acest moment misterul poveştii începe să se prăbuşească la fel de repede ca lumea Annei.

Finalul poveştii completează imaginea de ansamblu cu câteva detalii. Aflăm care este povestea Annei şi a lui Andres, aflăm ce li s-a întâmplat cu adevărat, dar nu primim un răspuns de ce Sletaune a creat o lume duală până la final (2 copii, doi asistenţi sociali, doi vânzători…).

Noomi Rapace are o prestaţie excelentă, interpretarea putând fi cu uşurinţă comparată cu cea din The Girl with the dragon tatoo. Pe tot parcursul filmului, Noomi este extrem de convingătoare în rolul unei mame speriata, unei mame care ascunde ceva şi pe care poţi să o bănuieşti şi de lucruri rele.

Babycall e un thriller bun, captivant, un film care se joacă frumos cu spectatorul de la început până la sfârşit. Un film enigmatic, cât de cât original care ne reaminteşte din nou că cinematografia norvegiană e plină de talente.

Notă:7,5/10

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
4 Comments
    • m@ri@n
      | Reply

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *